Cum mi-a atras Dumnezeu atenţia
,,Accident impresionant” era titlul care apărea pe prima pagină a ziarului ,,Everett Herald” din statul Washington, urmat de: ,,ŞOFER SALVAT – ofiţeri de poliţie şi pompieri din Everett au lucrat timp de 40 de minute pentru a-l scoate din autoturismul strivit pe şoferul care pierduse controlul volanului pe podul de pe,,41st Street Broadway”, cu puţin timp înainte de ora 3:30 în această dimineaţă. Cel care ajută la operaţia de salvare este medicul legist Xon Baker.”
O poveste adevărată
Când aveam optsprezece ani, am avut un accident de maşină în care era cât pe ce să mor. Cu toate că nu m-am întors la Dumnezeu atunci, accidentul m-a adus la Hristos în mod indirect. Cu doar o lună înainte fusesem într-un alt accident de maşină şi nu-mi învăţasem lecţia. Acest al doilea accident aproape că m-a costat viaţa. Aveam pe atunci o maşină nouă, marca Cougar 1968, cu un motor turbo, Cobra 428, şi mă gândeam, ,,Îmi stă bine în spatele volanului acestei maşini!” Bineînţeles că scopul unei maşini de viteză este să meargă cu viteză, ceea ce am şi făcut, dar prea mare pentru mine.
Într-o dimineaţă, foarte devreme, şi mă bucur că eram doar eu singur; altfel, altcineva ar fi sfârşit rănit sau chiar mort. Mergeam cu o viteză de 200 de kilometri pe oră, şi la acea viteză pistoanele pluteau în motor (ce bine!), altfel aş fi mers şi mai repede. Am pierdut controlul volanului în timp ce mă apropiam de un pod; maşina s-a răsucit spre exterior şi apoi s-a rotit împrejur pe marginea drumului, lăsând în urmă douăzeci și cinci de metri de urme de cauciuc pe asfalt, apoi a lovit colţul podului. La impact, cauciucurile au lovit bordura de beton şi au explodat. Din fericire, capul meu s-a înclinat într-o parte în timp ce maşina se răsturna. Podul a pătruns prin acoperiş şi mi-a strivit umărul stâng, împingându-mă către bancheta din spate. Cumva, în acel moment, nu era decât atât spaţiu cât aveam nevoie ca să-mi scot picioarele de sub bord, dar nu deajuns şi pentru încălţămintea mea, care a rămas sub bord. Forţa coliziunii a fost atât de mare încât bordul a fost lipit de podea, caroseria a fost strivită, şasiul fiind contorsionat în formă de banană.
Acoperişul mă ţintuia spre canapeaua din spate şi nu mai puteam respira! Singurul meu gând era: ,,Nu vreau să mor!” Folosind mâna dreaptă, m-am ridicat într-o poziţie astfel încât să pot inspira aer în plămâni. A fost nevoie de aproximativ 30 de minute pentru ca poliţia să ajungă, apoi au venit şi pompierii. Cei care m-au găsit credeau că nimeni nu putea să supravieţuiască, aşa că au chemat şi un antreprenor de pompe funebre, care a venit, dar din fericire nu a fost nevoie de el! Pompierilor le-au trebuit alte 45 de minute ca să taie uşa.
Locul unde am ajuns să stau era realmente singurul spaţiu rămas în maşină. Mai târziu, când m-a sunat agentul de asigurări, acesta nu a crezut că eu rămăsesem în maşină, ci crezuse că fusesem aruncat afară din ea. Când i-am spus că fusesem prins în interior, m-a întrebat: ,,Unde? Nu este loc!”
Am petrecut o lună în spital. Îmi fracturasem glezna şi chiar şi azi mai am o tijă de aluminiu în ea, ca o mică amintire a prostiei mele. De asemenea îmi rupsesem tendoanele de la umărul stâng şi mai aveam câteva răni ,,minore” sau aşa credeam eu. În ziua a doua în spital, am început să pierd sânge din rinichiul stâng. Aceasta i-a făcut pe medici să-i sune pe părinţii mei să vină şi să petreacă noaptea cu mine, deoarece nu erau siguri că voi rezista.
În cea mai mare parte din primele zile la spital am zăcut inconştient şi mă trezeam doar ocazional. În acele câteva momente de luciditate ceva s-a întâmplat şi m-a făcut să-mi schimb direcţia vieţii. M-am trezit şi l-am zărit pe tatăl meu stând în picioare lângă pat, uitându-se la mine cu o expresie pe faţă care vroia să zică: ,,Cum am crescut eu pe copiii aceştia?” Nu a zis însă nimic, doar avea acea expresie a feţei, ştiu însă că era dezamăgit de mine. În acel moment îi era foarte greu. Eu îmi trăiam viaţa cum doream fără să mă preocupe sau să mă gândesc la sentimentele cuiva, dar nu-mi plăcea să-l văd pe tatăl meu în această stare. Am simţit că l-am dezamăgit şi nu dorisem să-l dezamăgesc. Atunci am luat decizia să fac ceva care să-i placă lui, nu mie. Fără să-mi dau seama, am început să ascult de Biblie - ,,Cinsteşte pe tatăl tău...” Nu, aceasta nu m-a mântuit, nici nu mi-a dat iertarea păcatelor, dar aici este o promisiune ataşată poruncii din Deuteronom 5:16, ca „să fii fericit...” Tatăl meu şi mama mă iubeau şi-mi voiau binele, iar eu doream acum să fac ceva pentru a-i vedea fericiţi.
La câteva luni după ce doctorii m-au externat din spital, tata m-a dus la biroul de recrutări al Marinei Militare. Acest lucru nu l-aş fi făcut niciodată singur. Presupun că tata era preocupat de cercul meu de prieteni şi de direcţia spre care mă îndreptam eu şi ea era nicăieri! Aşa că m-am înscris! Mai târziu, s-a întâmplat ceva ce niciodată nu mai experimentasem.
Cam de vreo şase ori au fost oameni care au venit să vorbească cu mine despre Dumnezeu sau cel puţin au încercat. Am refuzat să vorbesc cu prima persoană care a încercat să facă aceasta, dar în cele din urmă am început să ascult. Toţi vorbeau despre a fi ,,mântuit”.
,,Ce vrei să spui cu ‘mântuit?’” am întrebat.
,,Mergi în cer când vei muri?” au întrebat la rândul lor.
,,Am să aflu când voi muri!” am zis.
,,Atunci e prea târziu. Ce faci dacă te vei trezi în iad?” au replicat ei.
Era ceva diferit, ca să nu spun mai mult. Singura dată când îmi aduc aminte că vorbisem despre Domnul a fost atunci când I-am luat numele în deşert. Biserica în care crescusem nu-mi spusese niciodată că doar Isus Hristos te poate mântui. Duhul Sfânt începu să lucreze în mine şi mă gândeam că s-ar putea să fie ceva în legătură cu toate acestea. Dacă Dumnezeu m-a făcut, atunci ar trebui să ştie cum pot găsi eu fericirea. Am început să mă gândesc la moarte şi veşnicie; accidentul de maşină pe care îl avusesem mă făcuse să realizez că nu eram ,,Domnul Indestructibil”. Această viaţă, în comparaţie cu veşnicia, este doar o mica parte dintr-o secundă, aşa că îmi puneam întrebarea: „După moarte, încotro mă îndrept”?
De G. M. Matheny
Copyrighted ©
O poveste adevărată
Când aveam optsprezece ani, am avut un accident de maşină în care era cât pe ce să mor. Cu toate că nu m-am întors la Dumnezeu atunci, accidentul m-a adus la Hristos în mod indirect. Cu doar o lună înainte fusesem într-un alt accident de maşină şi nu-mi învăţasem lecţia. Acest al doilea accident aproape că m-a costat viaţa. Aveam pe atunci o maşină nouă, marca Cougar 1968, cu un motor turbo, Cobra 428, şi mă gândeam, ,,Îmi stă bine în spatele volanului acestei maşini!” Bineînţeles că scopul unei maşini de viteză este să meargă cu viteză, ceea ce am şi făcut, dar prea mare pentru mine.
Într-o dimineaţă, foarte devreme, şi mă bucur că eram doar eu singur; altfel, altcineva ar fi sfârşit rănit sau chiar mort. Mergeam cu o viteză de 200 de kilometri pe oră, şi la acea viteză pistoanele pluteau în motor (ce bine!), altfel aş fi mers şi mai repede. Am pierdut controlul volanului în timp ce mă apropiam de un pod; maşina s-a răsucit spre exterior şi apoi s-a rotit împrejur pe marginea drumului, lăsând în urmă douăzeci și cinci de metri de urme de cauciuc pe asfalt, apoi a lovit colţul podului. La impact, cauciucurile au lovit bordura de beton şi au explodat. Din fericire, capul meu s-a înclinat într-o parte în timp ce maşina se răsturna. Podul a pătruns prin acoperiş şi mi-a strivit umărul stâng, împingându-mă către bancheta din spate. Cumva, în acel moment, nu era decât atât spaţiu cât aveam nevoie ca să-mi scot picioarele de sub bord, dar nu deajuns şi pentru încălţămintea mea, care a rămas sub bord. Forţa coliziunii a fost atât de mare încât bordul a fost lipit de podea, caroseria a fost strivită, şasiul fiind contorsionat în formă de banană.
Acoperişul mă ţintuia spre canapeaua din spate şi nu mai puteam respira! Singurul meu gând era: ,,Nu vreau să mor!” Folosind mâna dreaptă, m-am ridicat într-o poziţie astfel încât să pot inspira aer în plămâni. A fost nevoie de aproximativ 30 de minute pentru ca poliţia să ajungă, apoi au venit şi pompierii. Cei care m-au găsit credeau că nimeni nu putea să supravieţuiască, aşa că au chemat şi un antreprenor de pompe funebre, care a venit, dar din fericire nu a fost nevoie de el! Pompierilor le-au trebuit alte 45 de minute ca să taie uşa.
Locul unde am ajuns să stau era realmente singurul spaţiu rămas în maşină. Mai târziu, când m-a sunat agentul de asigurări, acesta nu a crezut că eu rămăsesem în maşină, ci crezuse că fusesem aruncat afară din ea. Când i-am spus că fusesem prins în interior, m-a întrebat: ,,Unde? Nu este loc!”
Am petrecut o lună în spital. Îmi fracturasem glezna şi chiar şi azi mai am o tijă de aluminiu în ea, ca o mică amintire a prostiei mele. De asemenea îmi rupsesem tendoanele de la umărul stâng şi mai aveam câteva răni ,,minore” sau aşa credeam eu. În ziua a doua în spital, am început să pierd sânge din rinichiul stâng. Aceasta i-a făcut pe medici să-i sune pe părinţii mei să vină şi să petreacă noaptea cu mine, deoarece nu erau siguri că voi rezista.
În cea mai mare parte din primele zile la spital am zăcut inconştient şi mă trezeam doar ocazional. În acele câteva momente de luciditate ceva s-a întâmplat şi m-a făcut să-mi schimb direcţia vieţii. M-am trezit şi l-am zărit pe tatăl meu stând în picioare lângă pat, uitându-se la mine cu o expresie pe faţă care vroia să zică: ,,Cum am crescut eu pe copiii aceştia?” Nu a zis însă nimic, doar avea acea expresie a feţei, ştiu însă că era dezamăgit de mine. În acel moment îi era foarte greu. Eu îmi trăiam viaţa cum doream fără să mă preocupe sau să mă gândesc la sentimentele cuiva, dar nu-mi plăcea să-l văd pe tatăl meu în această stare. Am simţit că l-am dezamăgit şi nu dorisem să-l dezamăgesc. Atunci am luat decizia să fac ceva care să-i placă lui, nu mie. Fără să-mi dau seama, am început să ascult de Biblie - ,,Cinsteşte pe tatăl tău...” Nu, aceasta nu m-a mântuit, nici nu mi-a dat iertarea păcatelor, dar aici este o promisiune ataşată poruncii din Deuteronom 5:16, ca „să fii fericit...” Tatăl meu şi mama mă iubeau şi-mi voiau binele, iar eu doream acum să fac ceva pentru a-i vedea fericiţi.
La câteva luni după ce doctorii m-au externat din spital, tata m-a dus la biroul de recrutări al Marinei Militare. Acest lucru nu l-aş fi făcut niciodată singur. Presupun că tata era preocupat de cercul meu de prieteni şi de direcţia spre care mă îndreptam eu şi ea era nicăieri! Aşa că m-am înscris! Mai târziu, s-a întâmplat ceva ce niciodată nu mai experimentasem.
Cam de vreo şase ori au fost oameni care au venit să vorbească cu mine despre Dumnezeu sau cel puţin au încercat. Am refuzat să vorbesc cu prima persoană care a încercat să facă aceasta, dar în cele din urmă am început să ascult. Toţi vorbeau despre a fi ,,mântuit”.
,,Ce vrei să spui cu ‘mântuit?’” am întrebat.
,,Mergi în cer când vei muri?” au întrebat la rândul lor.
,,Am să aflu când voi muri!” am zis.
,,Atunci e prea târziu. Ce faci dacă te vei trezi în iad?” au replicat ei.
Era ceva diferit, ca să nu spun mai mult. Singura dată când îmi aduc aminte că vorbisem despre Domnul a fost atunci când I-am luat numele în deşert. Biserica în care crescusem nu-mi spusese niciodată că doar Isus Hristos te poate mântui. Duhul Sfânt începu să lucreze în mine şi mă gândeam că s-ar putea să fie ceva în legătură cu toate acestea. Dacă Dumnezeu m-a făcut, atunci ar trebui să ştie cum pot găsi eu fericirea. Am început să mă gândesc la moarte şi veşnicie; accidentul de maşină pe care îl avusesem mă făcuse să realizez că nu eram ,,Domnul Indestructibil”. Această viaţă, în comparaţie cu veşnicia, este doar o mica parte dintr-o secundă, aşa că îmi puneam întrebarea: „După moarte, încotro mă îndrept”?
De G. M. Matheny
Copyrighted ©
