Author leading his father to the Lord at 92 years of age. (2 min.)
                                                                   ,,Cel ce Câştigă Suflete”                                                                      
                                                                   (O povestire uimitoare, dar adevărată) 

                                                                        Prima mea mărturisire publică

           Pe vremea când eram militar, un frate în Domnul din Marina Militară m-a invitat într-o zi la el la biserică. După câteva săptămâni de participare, la terminarea serviciului de seară, pastorul a venit la mine şi m-a întrebat: ,,Ce faci mâine seară?” Ştiam că în următoarea seară nu va fi program la biserică, aşa că am crezut că mă va invita la el acasă, la cină. I-am răspuns: ,,Nu fac nimic.”
           ,,Bine,” îmi zise, ,,atunci aş dori să vii în vizită cu mine, mâine.”
          ,,O, nu pot face asta.”
         ,,De ce?” m-a întrebat el.
          ,,N-aş şti ce să spun.”
       ,,Nu trebuie să spui nimic, doar să fii un partener tăcut.” a zis el şi mi-a explicat că un partener tăcut merge pentru a fi o încurajare şi-l lasă pe celălalt să vorbească. Nu vroiam să mă duc, dar în acelaşi timp nu puteam găsi nicio scuză, deoarece îi spusesem deja că nu sunt ocupat. Aşa că i-am zis: ,,Ok.”
          În seara următoare, pastorul m-a pus în echipă cu băiatul lui de nouăsprezece ani, căruia, se pare, îi plăcea mai mult să argumenteze şi mi-a zis: ,,Hai pe ei!!” Nu vroiam să ,,sar” pe nimeni. Am mers mai întâi la o doamnă, care venise la noi la biserică, fiul ei era însă ateu. ,,O, ce bine! Mă bucur că sunteţi aici!” ne-a spus ea şi ne-a aşezat la masa din bucătărie: pe fiul ei, pe partenerul meu şi pe mine; aşa că puteam să-L mărturisim pe Domnul fiului ei. Ea părăsi camera şi mă lăsă pe mine cu ei doi. Amândoi şedeau faţă în faţă, în timp ce eu şedeam la celălalt capăt al mesei. Au discutat cam o oră şi se părea că fiecăruia îi place să-şi prezinte punctul de vedere. Aşteptam să se încheie discuţia, astfel încât să mă prefac că sunt bolnav şi să plec acasă. După patruzeci de minute, ateul, care devenea tot mai frustrat, se opri şi îşi îndreptă degetul arătător spre mine, spunând: ,,Tu ce faci aici?” Până atunci nu spusesem nimic şi sperasem că voi ieşi de acolo fără să zic o vorbă. Dar acum, el arăta cu degetul spre mine, întrebându-mă de ce am venit la el în vizită. Nu prea ştiam ce să spun, aşa că m-am holbat pur şi simplu la el. Îmi spuneam în sinea mea: ,,Asta-i o întrebare bună, ce fac eu aici?”
       Nu puteam să mă gândesc la niciun motiv real pentru care mă aflam acolo – exceptând adevărul. I-am răspuns: ,,Cred că Dumnezeu mă vrea aici.” ,,O,” zise el, şi se întoarse către partenerul meu continuând discuţia. Atât mi-a spus şi doar atât am vorbit cu el, dar ghiciţi? Duhul Sfânt mi-a dat bucurie pentru aceasta! A fost ca şi când Dumnezeu mi-a zis: ,,Este bine. În final, ai avut curaj pentru mine.” Nu făcusem mult – un mic început – dar aveam bucurie. Începusem să zâmbesc şi ateul se uită la mine de vreo două ori, încercând să afle motivul pentru care eram aşa de bucuros. Când am plecat, mi-am întrebat partenerul: ,,Încotro mergem acum?” Acesta a fost primul meu pas în a-L mărturisi pe Hristos.    

                                   O povestire uimitoare, dar adevărată

         Gia Thuong Nguyen (acesta este numele lui, dar noi îl pronunţăm ,,Yar Win”) fusese ofiţer în Marina Militară Vietnameză în timpul războiului din Vietnam. El şi echipajul lui patrulau prin Delta Mekong într-o mică şalupă motorizată pentru a surprinde Grupările Vietnameze Rebele care foloseau râul. În 1975, pe când Yar Win se afla în şalupă, a venit ştirea la radio că Saigonul căzuse în mâinile Vietnamului de Nord şi ale armatei şi toţi, inclusiv Yar Win, trebuia să predea armele. Li se spusese că vor fi duşi într-o tabără mobilă, mutată într-o altă localitate, pentru patru luni, apoi se vor întoarce la familiile lor. Însă Yar Win și-a petrecut următorii patru ani ca prizonier de război într-o junglă îndepărtată, el şi alţi ofiţeri. Fiecare avea o colibă mică la câţiva metri una de cealaltă. Se pare că soldaţii care nu aveau grade de ofiţeri au petrecut un timp relativ scurt în închisoare şi apoi au fost eliberaţi, dar ofiţerii nu.
       Yar Win ne-a spus că, atunci când a ieşit din închisoare, nu avea decât un singur gând în minte: să părăsească Vietnamul. Nu putea să trăiască sub conducerea celor împotriva cărora luptase.
         Dorea libertate şi imediat se hotărî să caute un mijloc de a părăsi ţara. Soţia lui își crescuse copiii în speranţa că vor fi din nou împreună, ca o familie. El îi spuse despre dorinţa lui de a părăsi ţara într-o barcă (oamenii care părăseau ţara în acea perioadă erau cunoscuţi ca ,,Oamenii bărcii”). Soţia i-a explicat că, dacă vor fi prinşi, aceasta însemna moarte sigură, deoarece noul guvern tăia capul tuturor celor care erau prinşi. Ea se temea de riscul la care s-ar fi putut expune ei şi copiii. Răspunsul lui a fost că va risca şi, dacă ajunge la destinaţie în siguranţă, va trimite după ei. Prea puţine ştia ea atunci, că cei patru ani, cât aşteptase deja ca soţul ei să se întoarcă din prizonierat, însemnau foarte puţin în comparaţie cu ce urma să vină.
       Yar Win se urcă într-o barcă, împreună cu alţi câţiva care plecau din ţară şi cea mai mare parte a săptămânii navigară pe mare. Îşi folosi experienţa de căpitan de navă pentru a se călăuzi după stele şi Dumnezeu le dădu nopţi senine. Undeva lângă Malaezia au fost luaţi şi duşi pe o insula mică, într-o tabără de refugiaţi. I-a trebuit un an pentru a obţine documentele necesare ca să ajungă în Statele Unite. Odată ajuns în America, şi-a găsit o slujbă şi a început să facă formalităţile necesare pentru a-şi aduce soţia şi familia în noua casă.
      Unsprezece ani trecură de atunci. Încercase diferite metode, inclusiv Crucea Roşie, toate ajungând în final la un punct mort. O parte a problemei implica cumpărarea biletelor de avion pentru soţie şi cei doi copii: Cine va plăti? În această situaţie disperată se afla el atunci cînd sosi o scrisoare de la soţia lui. Ea îi spunea că nu mai avea niciun rost să încerce altceva, că toţi aceşti ani de încercări nu i-au dus nicăieri şi că nu se prevedea nimic nou în viitor. Ce fel de speranţă era aceasta? Nu uitaţi că el luptase în războiul din Vietnam ca ofiţer în Marina Vietnamului de Sud, fusese într-o închisoare timp de patru ani, îşi riscase viaţa navigând pe mare într-o barcă făcută din buşteni şi petrecuse unsprezece ani încercând să-şi aducă familia la el. Orice om poate rezista o perioadă, dar pierderea propriei familii pare pentru unii ceva de netrecut.
       Ziua în care a primit scrisoarea de la soţia sa este ziua în care eu am ciocănit la uşa lui pentru prima dată. Dar dacă nu ar fi fost un jurămînt pe care îl făcusem lui Dumnezeu, nu l-aş fi cunoscut niciodată pe Yar Win. Pe vremea când eram în Colegiul Biblic fusesem provocat de un predicator, care spusese că noi creştinii ar trebui să-L mărturisim pe Domnul măcar unei persoane pe zi şi să încercăm să câştigăm o persoană pe săptămână pentru Domnul. La momentul invitaţiei, am mers în faţă şi am făcut un jurământ Domnului cu privire la aceasta. Bineînţeles, Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt mântuiesc pe oameni, totuşi Dumnezeu foloseşte indivizi pentru a-şi realiza voia. (vezi Fapte 1:8). Mi-era teamă că n-am să pot câştiga o persoană pe săptămână, dar ştiam că a-L mărturisi pe Domnul unei persoane pe zi, era ceva ce puteam face. Aşa că am făcut acel jurământ.
       Aceasta s-a dovedit a fi mai uşor de zis decât de făcut. Am socotit că voi mărturisi în medie treizeci de oameni pe lună. În primele două luni am încercat, dar n-am reuşit să ating media. Îndată după aceasta am ,,uitat” de jurământul meu. După absolvire, am mers să lucrez ca pastor asociat şi, la o conferinţă biblică, un predicator m-a provocat, din nou, printr-un mesaj despre cum să fac un plan pentru a-mi atinge obiectivele. În timp ce ascultam mesajul, mă gândeam la juruinţa făcută. Am mers acasă şi m-am gândit că singura cale prin care pot să-mi împlinesc juruinţa era să merg din uşă în uşă; aşa că am stabilit o zi şi o oră pentru a face aceasta, săptămânal. În prima lună cât am bătut la uşi, nu am avut succes în atingerea obiectivului meu, dar m-am apropiat de el şi în luna următoare l-am depăşit. Poate cineva va spune: ,,Dar asta înseamnă a cresta pe răboj.” Cred că se poate spune şi aşa dacă vrei, dar trebuia să ţin socoteala, ca să mă asigur că îmi ţin promisiunea.
          Din momentul în care am făcut acel jurământ şi până în acea zi, făcusem calculele şi eram în urmă cu aproximativ 500 de vizite. Aşa că, pe măsură ce timpul trecea, mă ţineam de promisiune şi la sfârşit de lună adăugam şi alte vizite ca să pot recupera din cele 500 restante. Vă recomand să nu faceţi prea multe juruinţe, dar dacă faceţi, Dumnezeu spune că trebuie să le împliniți (vezi Ecl. 5:4-5). Am putut să mă ţin de juruinţă în următorii 9 ani, dar tot nu am reuşit să recuperez ceea ce pierdusem, totuşi am putut să reduc restanţa la aproximativ 400. Îmi dădeam seama că, dacă nu schimbam ceva, nu aveam cum să procedez vreodată corect. Aşa că mi-am făcut un alt plan şi am hotărât că, după ce voi mărturisi la o medie de şapte persoane pe săptămână, nu mă voi opri, şi voi spune la doi oameni în plus cum să fie mântuiţi. Cel puţin această metodă va scădea cam 100 de oameni pe an din restanţa pe care o aveam.
        Datorită acestui nou plan l-am întâlnit pe Yar Win; de fapt, atunci era pentru prima dată când îmi puneam planul în practică şi am putut în felul acesta să-l întâlnesc. Era pe 24 Aprilie 1989; în acea zi, deja petrecusem o oră bătând pe la uşile caselor de pe ambele părţi ale unei străzi şi deja ajunsesem la numărul de şapte persoane pe săptămână cărora să le mărturisesc. Apoi, deodată, îmi amintii că trebuia să mai mărturisesc altor două persoane, după cum planificasem să fac, aşa că am traversat să merg pe următoarea stradă. La prima casă, care se afla chiar lângă casa lui Yar Win, am petrecut câteva minute de vorbă cu o doamnă. Apoi am luat-o înainte pe trotuar după care drept pe aleea din faţa casei. Uşa era deschisă, dar nu se vedea nimeni. Am bătut la uşă şi, de după uşă, apăru un bărbat cu un prosop înfăşurat în jurul capului. De fapt, prosopul îi acoperea toată faţa, astfel încât nu-i puteam vedea trăsăturile. Mi-am zis în sinea mea: ,,Asta-i altceva.” Nu aveam nicio idee despre motivul pentru care omul îşi înfăşurase capul cu prosopul. Am încercat să vorbesc cu el, dar nu puteam înţelege nimic din ce spunea. Vroiam să plec, dar exact atunci căzu chiar în faţa mea. În acel moment, am observat nişte pete pe prosop şi l-am întrebat dacă sângera. Mi-a răspuns: ,,Da.” Acesta a fost primul cuvânt rostit de el şi pe care l-am înţeles. Apoi şi-a tras prosopul de pe faţă şi l-am putut vedea; faţa îi era acoperită de sânge. Când am văzut aceasta, m-a cuprins teama şi imediat am ştiut că ceva rău se întâmplase, dar nu ştiam ce şi de ce. Nu eram sigur dacă fusese un accident şi de aceea îmi era teamă să intru în casa omului, credeam că poate avusese loc un act de violenţă domestică. Aşa că am alergat la ultima casă pe care o vizitasem şi i-am spus doamnei că vecinul ei sîngera rău şi ar fi bine dacă ar suna după ambulanţă. Ea a sunat şi poliţia şi jumătate din vecini au umplut sufrageria. Vecinii lui Yar Win l-au pus pe canapea şi au făcut tot posibilul să-l ajute. Sângera la cap, un ochi îi era ieşit din orbită şi maxilarul părea rupt.
       Un glonţ îi intrase pe sub bărbie şi ieşise pe la frunte, puţin peste locul de unde începea părul. Vecinii l-au întrebat ce se întâmplase şi el le-a explicat că încercase să se împuşte singur. Poliţia a aflat mai târziu că el folosise un pistol de calibrul 32.
       În acele momente, când sufrageria lui Yar Win era plină de vecini şi el era aşezat pe canapea aşteptând să vină ambulanţa, plin de sânge şi aparent cu puţine şanse de supravieţuire, am întrebat dacă puteam să mă rog. Toţi au fost de acord şi ne-am rugat pentru el. M-am îndreptat către locul unde şedea şi i-am spus că sunt predicator. Chiar acolo, în acel moment, i-am mărturisit despre Domnul: ,,Când Domnul Isus Hristos a murit, împreună cu El, în acea zi, mai erau alţi doi bărbaţi care şi ei au murit; unul era la stînga lui şi altul la dreapta. Amândoi erau hoţi, dar Isus a mântuit doar pe unul, nu şi pe celălalt. Cel care a fost mântuit nu era un om bun, nu era membru într-o biserică, nu era botezat, şi ca hoţ ce era, nu respectase cele Zece Porunci.” (Ar trebui să facem aceste lucruri bune, dar ele nu mântuiesc, nu iartă de păcate şi nu deschid uşa către cer). ,,Celălalt hoţ era la fel de păcătos, aşa că nu putem spune că unul era mai bun decât celălalt. Amândoi credeau că Isus există; ei vorbeau cu El, faţă în faţă.” Apoi l-am întrebat pe Yar Win: ,,Care a fost diferenţa? De ce Isus l-a mântuit pe unul şi pe celălalt nu?” M-a privit şi nu mi-a dat niciun răspuns. I-am răspuns eu: ,,Pentru că unul i-a cerut lui Hristos să-l mântuiască; dar celălalt nu s-a încrezut în El pentru mântuire.”
      ,,Poţi recunoaşte înaintea lui Dumnezeu că eşti păcătos şi că ai nevoie de iertarea Lui?” De asemenea, l-am întrebat dacă crede că Isus Hristos a murit pentru păcatele lui şi a înviat în trup, a treia zi? ,,Da,” a fost răspunsul lui la toate aceste întrebări. I-am citat un verset, Romani 10:13: ,,Fiindcă oricine va chema numele Domnului va fi mântuit.” I-am explicat că ,,oricine” înseamnă chiar el, şi că numele Domnului era Isus (Romani 10:9). Mântuitorul nostru nu este doar o ,,putere mai înaltă”. Domnul Isus Hristos ne-a creat şi a murit pentru noi (vezi Col. 1:13-16) şi dacă ne încredem în El, Dumnezeu a zis că ne va mîntui.
      L-am întrebat pe Yar Win: ,,Ai vrea să-l rogi pe Isus să intre în inima ta ca să te mântuiască?” ,,Da,” mi-a răspuns. L-am condus apoi în ceea ce se numeşte rugăciunea păcătosului. Noi toţi suntem păcătoşi (vezi Rom. 3:23); diferenţa este că unii sunt mântuiţi şi alţii nu. Este adevărat că poţi avea mai puţine păcate decât alţii (vezi Luca 7:47, şi Gen. 39:9, Isaia 1:18, Ioan 19:11), dar indiferent de modul în care priveşti, şi eu şi tu suntem păcătoşi şi păcatele rup părtăşia cu Dumnezeu şi produc în noi nevoia după iertarea Lui.

        Rugăciunea păcătosului pentru mântuire conţine următoarele:
        1) Recunoaşterea înaintea lui Dumnezeu că eşti păcătos şi ai nevoie de iertare.
        2) Credinţa că Isus Hristos a murit şi pentru păcatele tale şi a înviat din morţi.
        3) Personal să-L chemi pe Domnul să te ierte de păcate.
        4) Încrederea în El pentru a te duce în cer când vei muri. 

       Yar Win mi-a spus că va face toate aceste lucruri, dar a făcut-o diferit de cum mă aşteptam. I-am spus să se roage în inima lui, deoarece se vedea cum glonţul îi distrusese câţiva dinţi; în schimb, în timp ce sângele îi bolborosea în gât, el s-a rugat cu voce tare! După ce a terminat rugăciunea, poliţia şi medicii au sosit cu un elicopter. Asistenta care i-a luat tensiunea ne-a spus: ,,Nu ştiu cum de încă se mişcă.” Yar Win se împuşcase în cap şi era încă conştient şi vorbea! I-am întrebat pe medici dacă va mai trăi. Ei mi-au răspuns: ,,Vom vedea.”      
     A fost dus pe calea aerului la Harborview Medical Center în Seattle. În ziua următoare, deoarece nu-i ieşise tot glonţul din creier, chirurgii l-au operat. L-am întrebat pe doctor dacă crede că Yar Win va trăi şi dacă da, care va fi starea creierului său? Doctorul mi-a răspuns: ,,Acea zonă a creierului nu este aşa de importantă.” Eu credeam că tot creierul este important! ,,Ceva din el va fi afectat, dar până la ce nivel, nu ştim, putem doar să aşteptăm şi să vedem.”, mi-a spus doctorul.  Până în prezent, singura problemă pe care o ştiu, este că Yar Win suferă, câteodată, de amnezie, care ţine câteva minute. În afară de aceasta, el are un serviciu şi trăieşte o viaţă normală.
      Mai târziu îmi spuse că niciodată nu se mai încrezuse în Hristos, doar că, în trecut, urmărise câteva programe religioase la televizor. I-am prezentat siguranţa mântuirii din Biblie, aşa cum spune ea, că ,,ştiţi” că ,,aveţi” viaţă veşnică, bazat pe ceea ce este ,,scris” în Cuvântul lui Dumnezeu (vezi 1 Ioan 5:13). Toată credinţa noastră este bazată pe ceea ce spune Biblia (Rom.10:17), nu pe sentimentele noastre. Sunt sigur că tâlharul de pe cruce s-a simţit crucificat, dar avea promisiunea lui Hristos şi noi la fel: ,,Fiindcă oricine va chema numele Domnului, va fi mântuit.” (Rom. 10:13). Dacă mâine vei avea dubii sau dacă vei fi bolnav sau nu te vei ,,simţi mântuit”, te vei ghida după ele ca şi indicator spiritual sau după ceea ce a spus Dumnezeu? ,,Dacă nu credeţi, nu veţi sta în picioare.” (Isaia 7:9)
      Cu alte cuvinte, dacă tu nu crezi ceea ce Dumnezeu a zis, cum poţi cunoaşte? După opinia sau părerea, cui te vei călăuzi? „Ce zice ea deci? Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta. Şi cuvântul acesta este cuvântul credinţei, pe care-l propovăduim noi. Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mîntuit.” (Romani 10:8-9).
      Yar Win a venit la biserica noastră şi a fost botezat; el şedea pe primul rând, unde cânta laudă lui Dumnezeu şi memora versete biblice. Mai târziu, biserica noastră l-a ajutat cu banii necesari pentru a-i aduce pe soţia şi pe cei doi fii ai lui în Statele Unite. Yar Win a putut să fie translator pentru soţia lui atunci când o soră din biserică a condus-o la Domnul. Cei doi fii ai lor, care învăţau foarte bine la şcoală, au absolvit facultatea. Mă bucur să spun că a mai apărut un membru în familia lor, Yar şi soţia au avut încă un băiat.

De G. M. Matheny
Copyrighted ©