Expresul Familiei Matheny
În tren cu cei şase copii ai noştri, prin Europa
(Călătorie spre câmpul de Misiune – o întâmplare adevărată)
Am dorit să numesc acest capitol: ,,Crima din Orient Expres” după cartea Agathei Christie, dar nu se referă la ,,Cine a comis-o?” ci la: ,,De ce am făcut aceasta?” (de ce am luat trenul). Câteodată, adevărurile spirituale se învaţă cel mai bine pe cărarea vieţii. Am plecat din Seattle, Washington, pe 29 Aprilie 1991 şi am trecut graniţa României pe 6 Mai, în acelaşi an. Pe lângă faptul că am zburat cu două avioane, ne-am şi urcat în cinci trenuri, în decursul a şapte zile; principalul tren a fost ,,Orient Expres”, de la Paris la Budapesta, Ungaria.
Ne aflam în drum spre câmpul nostru de misiune. Aceasta nu era o călătorie de recunoaştere în timpul căreia verifici zona de misiune pentru a te asigura că aceea este chemarea lui Dumnezeu pentru tine. Ştiam că Dumnezeu ne vrea în Romania, aşa că, pur şi simplu, ne-am dus. Spun ,,noi”, deoarece cu mine erau şi soţia şi copiii mei. Avem şase copii: Ben e cel mai mare şi avea unsprezece ani, Philip avea nouă, Bethe şapte, Ruth cinci, Sarah doi ani şi jumătate, iar Caleb doar şase săptămâni. Biblia ne spune: ferice de bărbatul care are mulţi copii (Ps. 127:5). Soţiei mele îi place să spună: ,,Da, dragă, ferice de bărbat!”
Am zburat de la Aeroportul Internaţional Seattle-Tacoma din statul Washington la aeroportul John F. Kennedy din New York şi apoi la Lisabona, Portugalia. Motivul pentru care nu am zburat direct în Romania a fost agentul nostru de turism, care a spus că vom economisi o mie de dolari dacă luăm trenul. De asemenea, ea ne-a spus că în drum spre România putem să facem şi un tur al Europei. Poate atunci când treci prin oraşe precum Madrid sau Paris sună interesant, dar singurul lucru pe care l-am văzut atunci a fost interiorul staţiilor de tren. Nu poate fi amuzant când ai 21 de bagaje şi şase copii mici! Mă temeam să nu-i pierd pe copii. Nancy de asemenea avusese o operaţie de cezariană la naşterea ultimului copil, Caleb, cu doar şase săptămâni înainte de plecare.
Când avionul nostru a aterizat în Lisabona, Portugalia, ne-a trebuit o cameră de hotel, deoarece aveam câteva ore de aşteptat până la plecarea trenului nostru. La hotel ni s-a prezentat un apartament supraevaluat, care avea doar o cameră pentru opt persoane, câte eram. Când m-am plâns de preţ, proprietarul mi-a arătat o cameră mai mică cu cinci saltele pe podea, pentru un preţ puţin mai mic. Sunt sigur că era o cameră pe care proprietarul o păstra pentru a-i face pe turiştii proşti să creadă că fac o afacere bună dacă luau camera cea scumpă. Aşa că am plătit şi am luat camera mai scumpă. Cel puţin avea o baie şi am putut să dormim puţin; eram obosiţi de pe urma călătoriei şi aveam probleme şi cu fusul orar. Mai târziu în acea seară i-am suit pe toţi într-un taxi (cu toate cele 21 de bagaje) şi ne-am dus către staţia de tren pentru a ne confirma biletele.
Atunci am început să am probleme cu limba. Îmi asumasem faptul că întotdeauna voi găsi pe cineva, ca omul de la hotel, care va vorbi engleză, şi dacă nu, atunci voi vorbi ,,tare şi rar”. Bineînţeles, aceasta nu funcţionează, dar în mod automat eu începeam să procedez în felul acesta atunci când cineva începea să vorbească cu mine într-o limbă străină. De atunci încolo am vorbit mult prin semne şi pantomimă, în special în tren. Din fericire, cuvântul pentru toaletă în majoritatea ţărilor este similar cu cel din limba noastră, care ne este de mare ajutor, deoarece atunci când ai şase copii mici, întotdeauna cauţi una.
În orice caz, ne-am urcat în tren. Dar pentru a rezerva toate locurile în acelaşi vagon trebuie să ajungi la gară foarte devreme, în special atunci când trenurile sunt aglomerate şi ai nevoie de opt locuri. Noi n-am ajuns aşa de devreme; aceasta înseamnă că în prima seară copiii mei au fost toţi răsfiraţi prin diferite vagoane. Serios! Am început să-i implor pe unii oameni să lase trei dintre copiii mei într-un compartiment şi ei le făcură loc, între timp soţia mea şi copilaşii se aflau în următorul compartiment. Aceste compartimente erau fie de şase, fie de opt locuri. Deasupra capetelor noastre se aflau rafturi pentru bagaje. Nu mi-am putut găsi un loc lângă familia mea aşa că în prima noapte am dormit deasupra bagajelor noastre pe hol, astfel încât să nu le fure cineva. Mi s-a spus că am fost ,,foarte norocos” că personalul din tren m-a lăsat să fac aceasta, deoarece culoarele trenurilor sunt destul de înguste. De fapt încă mai aveam o bună atitudine, şi aceasta deoarece în acel moment eram foarte ,,entuziast” în legătură cu mersul în misiune.
A doua zi de dimineaţă am intrat în Madrid. Aveam bilete la clasa întâi, dar oriunde schimbam trenul trebuia să mă înregistrez şi să rezerv locuri şi după cum deja v-am explicat, aceasta era o problemă. În terminalul principal din Madrid am reuşit să pierd cel mai mult timp la un rând greşit! În final am făcut rost de rezervări pe ultima sută de metri ca să nu pierdem următorul tren. Trenul se afla, după câte îmi amintesc, la 21 de linii mai jos de linia unde sosisem. Aceasta era o mare problemă. Ben, fiul nostru cel mai mare, mă ajuta cu bagajele, Philip îşi ajuta surorile, în timp ce Nancy avea grijă de cei mici. A trebuit să alergăm încoace şi încolo de câteva ori pentru a duce toate bagajele. Odată aflaţi în rândul pentru îmbarcare am început să pun întrebări pentru a fi sigur că acela este trenul cel bun. Nu doream să urc într-un alt tren aşa cum stătusem la un rând greşit pentru a cumpăra bilete. Prima persoană pe care am întrebat-o nu ştia engleză, dar s-a uitat la biletul meu şi mi-a arătat înspre tren; următoarea persoană vorbea puţină engleză şi de asemenea mi-a arătat înspre tren. Aşa că m-am simţit în siguranţă şi mi-am urcat familia şi cele 21 de bagaje în tren. Acest vagon de tren era deschis în interior, fără compartimente, şi avea cam 60 de locuri. Aşa că mi-am instalat familia pe câteva banchete şi am respirat uşurat pentru că ajunsesem la timp. Din nu ştiu ce motiv, am simţit că trebuie să mai întreb odată dacă mă aflam în trenul potrivit. Aşa că am spus cu voce tare: ,,Ştie cineva Engleză?”
,,Eu,” spuse omul de pe partea opusă a culoarului.
,,O, ce bine,” am spus, şi i-am arătat biletele întrebându-l: ,,Acest tren merge la Paris, corect?”
,,Nu, nu merge,” răspunse el.
,,Ba da !” am spus.
,,Ba nu, nu merge,” îmi răspunse din nou.
,,Dar aşa mi-au spus alţi oameni.”
,,Îmi pare rău, dar nu merge la Paris,” insistă el.
,,Păi, care merge?” am întrebat.
El îmi arătă undeva în faţa vagonului şi spuse: ,,Acel tren merge.”
Eram confuz din cauza direcţiei unde arăta, şi i-am spus: ,,Acel tren este acest tren!” Arătând spre partea din faţă a trenului, era tot acelaşi tren; nu puteam să-mi dau seama ce vrea să spună.
,,Vino aici,” zise el, şi l-am urmat afară. El îmi arătă acelaşi tren în care fusesem şi zise: ,,E adevărat că acest tren merge la Paris, dar acest vagon în care te afli, nu merge!” Apoi zise: ,,Uite, chiar acum îţi decuplează vagonul de restul trenului, nu ai decât un minut la dispoziţie să-ţi iei familia şi să te urci în următorul vagon.”
,,Uau!” Într-un fel sau altul ne-am descurcat cu bagajele şi toate celelalte, împreună cu toată familia mea, am ajuns într-un mic compartiment cu opt locuri şi doi oameni în el, dar o parte din bagaje a trebuit să o las pe culoar. Eram aproape epuizaţi din cauza acestui ,,tur” al Europei. La vreo câţiva kilometri după Madrid, Nancy se aplecă spre mine şi îmi spuse: ,,Data viitoare o să zburăm.” I-am răspuns: ,,Da, mă gândeam şi eu la acelaşi lucru, dar n-am vrut să spun nimic.”
Singurul lucru pe care mi-l amintesc din această parte a călătoriei e că am văzut orăşele care îmi aminteau de Mexic şi o gară chiar semăna cu ceva dintr-un film western. Partea aceasta a Spaniei nu semăna cu ceea ce gândeam eu despre Europa. Am petrecut toată noaptea în tren; călătoria spre Paris ni se păru foarte lungă. În niciun tren nu am avut paturi de dormit (sau nu ne-am permis). Am stat pe bănci tot drumul. ,,Nostim!”
În dimineaţa următoare eram la Paris, unde a trebuit să aşteptăm mult pentru următorul nostru tren: Orient Express. Am petrecut aproape şase ore şezând pe un pavaj de ciment. Nu am putut găsi niciun hotel care să mă lase cu toată familia într-un apartament, în plus, preţurile erau prea mari ca să pot închiria două camere. Uitându-mă înapoi pot spune că eram prea zgârcit cu banii noştri şi ar fi trebuit să plătesc pentru camere, chiar dacă erau supraevaluate. Mai târziu în acea după masă am găsit un hotel, unde m-a lăsat să intru cu toată familia într-un apartament şi deoarece aveam mai puţin de trei ore la dispoziţie, am încercat să dormim puţin. Cel puţin am putut să facem duş.
Cea mai lungă parte a călătoriei noastre era cu Orient Express şi el trebuia să ne treacă prin patru ţări. Când a plecat trenul ne aflam într-un compartiment cu toată familia, toate bagajele şi nimeni altcineva. Reuşisem să rezervăm toate locurile împreună pentru a fi singuri, deoarece ajunseserăm devreme la gară. Însă bucuria a ţinut numai până la intrarea în Germania în acea seară, chiar dacă fusesem informat că era puţin probabil ca trenul să fie aglomerat. Umpluserăm centrul culoarului dintre banchete cu ceva bagaje şi încercaserăm să facem un loc unde să putem dormi. Nancy terminase scutecele de unică folosinţă şi acum folosea unele din pânză pe care le spăla în toaleta trenului şi apoi le întindea la uscat în compartimentul nostru. Nu eram la hotelul Marriott, dar cel puţin eram împreună.
Nu dormirăm prea mult până ce ne trezi cineva. Trenul se afla undeva în Germania şi era în jur de ora 01:30. Uşa se deschise, lumina se aprinse şi un cuplu în vârstă apăru în uşă holbându-se la noi. Apoi am auzit patru cuvinte pe care nu vrei să le auzi niciodată. ,,Acelea sunt locurile noastre!” zise doamna, într-o engleză stricată.
Mi-am frecat ochii de somn şi m-am uitat la ea puţin, apoi m-am ridicat într-un genunchi. ,,Păi, o să cam fie înghesuială aici cu noi toţi şi cu bagajele acestea, poate vă găsiţi locuri în altă parte,” le-am sugerat. Bineînţeles, nu vroiam să-mi scol familia şi să mut bagajele. Atunci ea strigă la soţul ei, foarte tare: ,,Adu conductorul! Adu conductorul! Adu conductorul!” I-am răspuns: ,,Doamnă, e în regulă, ne vom muta.”
M-a surprins şi m-a iritat cu vocea ei tare şi, desigur, m-a trezit. Când să ies din compartiment m-am împiedicat în bagaje, dar am ieşit. Mă gândeam că poate voi găsi un compartiment gol şi ea va fi mulţumită acolo. Spre surprinderea mea, următorul compartiment era complet gol.
,,O,iată, compartimentul acesta este liber,” am zis.
Ea începu să urle din nou ,,Să vină conductorul!” Şi continuă să repete expresia ca o moară stricată.
I-am replicat: ,,Ok, doamnă, plecăm de aici!”
Îmi pare rău, dar mă supărase! Cei doi mai mici ai noştri plângeau, şi eu încercam să-mi mut familia şi toate bagajele în mijlocul nopţii. Aşa că, în timp ce făceam asta, am spus o mică rugăciune, aşa: ,,Bine, Doamne, ce părere ai despre aceasta?” Ghiciţi ce verset mi-a venit în minte? ,,Binecuvântaţi sunt cei ce aruncă din tren pe cei cu gura mare.” Nu, de fapt versetul pe care Dumnezeu mi l-a dat era: ,,Oricine îţi cere să mergi cu el o milă, mergi două.” Aşa că am zis: ,,Ok.” M-am întors la cuplul acesta gândind: ,,Cum pot aplica acest verset într-un tren?” Cuplul acesta în vârstă avea două bagaje de mână şi doi saci mari cum au militarii. Vârsta lor era aproximativ şaizeci şi cinci de ani fiecare şi sigur nu puteau ridica sacii aceia mari deasupra capului pentru a-i pune pe etajera unde urmau să stea. Nu puteau să-şi pună bagajele nici între scaune (cum făcuserăm noi), pentru că nu ar fi avut spaţiu pentru picioare, şi nici alţi posibili pasageri nu ar fi avut loc de trecere.
În orice caz, am călcat peste bagaje şi am apucat sacul ei. Ochii femeii ieşiră din orbite şi mă lovi peste mâini, apoi spuse: ,,Ia-ţi mâinile de pe acele bagaje; sunt ale noastre,” după care se întinse şi trase înapoi sacul. ,,Hei, nu vi le fur. Vreau să vi le pun pe etajeră.” i-am zis. Ea răspunse: ,,Ce?” Nu putea înţelege de ce aş fi vrut să fac asta şi nu aveam chef să-i explic, aşa că m-am întins, am apucat sacul, am intrat cu el în compartiment şi am reuşit să-l ridic deasupra capului şi să-l pun pe etajeră. Era foarte greu; cred că aveau cărţi în acele bagaje. Gândeam: ,,Ce norocoşi sunt ei că mă aflu aici.”
Apoi am ieşit pe hol să merg să iau celălalt bagaj, când ea îşi puse ambele mâini pe el şi zise: ,,Nu, nu-l poţi lua pe acesta.”
M-am ridicat şi am privit-o spunându-i: ,,Hei, nu-l fur”
,,Ştiu.” Zise ea.
,,Ştii?” I-am răspuns.
,,Da,” îmi spuse.
,,Păi, care-i problema?”
,,Nu e corect ca tu să faci asta.” spuse ea cu sfială.
,,Nu e?” răspunsei.
,,Nu, nu este.”
Amândoi aveau nişte feţe vinovate! Nu m-am putut opri să nu râd, deoarece acum eram fericit pentru că ei se simţeau prost. Le-am zis: ,,Eu vreau să fac asta.” Aşa că, am luat celălalt bagaj şi l-am pus pe etajeră. L-am aşezat bine înăuntru, scoţând afară cele două bagaje de mână şi punându-le pe locurile de lângă fereastră unde urma să stea acest cuplu. Apoi am zis: ,,Dacă aveţi nevoie de ceva, suntem chiar aici lângă dumneavoastră. Nu trebuie decât să bateţi în perete şi voi veni imediat să vă ajut.” Se simţeau foarte prost şi amândoi îmi făcură semn cu mâna să plec. Eu le-am răspuns: ,,Serios, dacă vă pot ajuta cu ceva, chiar aş dori să o fac.”
,,Da, da, pleacă,” spuse ea, şi mă împinse spre ieşire. În tot acest timp, soţul nu vorbise deloc. După cum s-a văzut mai târziu, nu ştia engleză. M-am întors în compartimentul alăturat şi i-am spus lui Nancy ce se întâmplase şi de ce eram aşa de bucuros. Dar ea îmi răspunse: ,,Eu încă sunt supărată pe ei!” Ea încerca să adoarmă bebeluşii. Nu vă vine să credeţi ce s-a întâmplat după aceea.
În acea seară, după patru ore, cam pe la ora 5:30 dimineaţa, în ,,noul” nostru compartiment, uşa se deschise iar, lumina se aprinse din nou şi două persoane apărură în uşă spunând aceleaşi patru cuvinte: ,,Acelea sunt locurile noastre!” M-am ridicat pe un genunchi şi m-am holbat la ei, gândind: ,,Nu poţi discuta cu aceşti oameni.” În timp ce mă uitam la ei, o observai pe soţia mea că se sculase şi ea. M-am întors spre ea, faţa ei era foarte aproape de mine, foarte aproape, avea nişte ochi ca de şarpe şi o privire care spunea: ,,Nu plecăm!” M-am uitat la ea şi apoi la oamenii care stăteau în uşă şi m-am întrebat: ,,Cum se face de intrăm în astfel de situaţii?”
Dumnezeu trimite ajutor de unde nu te aştepţi.
Cuplul care ne scosese din compartiment mai devreme în acea noapte părea că nu dormise deloc. Erau tot la fel îmbrăcaţi şi veniră la noi să întrebe ce doreau nou-veniţii. Nu ştiu în ce ţară ne aflam, dar ambele cupluri ştiau puţină engleză şi ea deveni limba conversaţiei noastre. Doamna care ne sculase mai devreme începu să ridice glasul la ei; se pricepea bine la asta! ,,Avem aici o familie foarte drăguţă,” referindu-se la noi. ,,Cum, nu vedeţi că au şase copii mici?” Doar ea vorbi; soţul ei şi cu mine doar aprobam printr-o mişcare continuă cu capul. Apoi zise: ,,Sigur aţi fi putut găsi alte locuri să staţi?” şi adăugă: ,,Ce fel de oameni sunteţi?” Era minunată! Şi noul cuplu plecă! Apoi doamna se întoarse către mine şi spuse exact aceleaşi cuvinte pe care i le spusesem eu: ,,Suntem la uşa alăturată, dacă aveţi nevoie de ceva, doar ciocăniţi la uşă şi vom veni imediat să vă ajutăm.” I-am răspuns: ,,Ok.” În ziua următoare, în timp ce vecinii îşi împărţiră prânzul cu noi, ni i-am făcut prieteni. Nu e Cuvântul lui Dumnezeu puternic? Dacă nu ascultam de acel verset, aş fi fost în continuare supărat pe ea, dar în schimb, aveam o bucurie acum.
După ceva vreme trenul intră în Viena, Austria. Am lăsat pe Nancy şi pe copii în tren şi m-am dus să găsesc ceva pentru sendvişuri. Ştiam că nu am mult timp până ce trenul urma să plece şi planificasem să mă întorc la timp, dar când m-am întors, trenul plecase! Credeam că am încurcat linia. M-am uitat în jur, dar degeaba. Eram în panică! ,,Unde va merge familia mea? Până la capăt la Budapesta sau se vor da jos la următoarea staţie ca să mă aştepte?” Îmi imaginam atunci ce trecea prin mintea soţiei mele în timp ce trenul ieşea din gară, fără mine.
Din fericire, când am arătat biletele unui conductor, el mişcă din mâini şi-mi făcu semn să-l urmez. Trenul nostru fusese mutat pe o altă linie pentru a se lega de o altă locomotivă. M-am bucurat să văd din nou trenul meu! Odată ajuns în tren eu şi Nancy am căzut de acord că e mai bine să nu mă mai dau jos din tren până nu ajungem la Budapesta, adică în acea seară şi dacă mai aveam nevoie de hrană, să cumpărăm doar chipsuri şi sucuri din tren.
În acea zi, pentru prima dată începu să-mi placă călătoria. Aveam destulă mâncare şi nu trebuia să mă mai dau jos din tren până seara. Totul arăta curat şi aranjat în oraşele prin care treceam. Casele erau frumoase, vedeam flori bine aranjate pe rânduri şi mi-aduc aminte că am văzut o pereche de oameni avuţi care îşi călăreau caii.
Nu vreau să jignesc oamenii din Europa de Est, dar atunci, în 1991, să încerci să compari Estul cu Vestul, ar fi fost ca şi când ai fi încercat să compari noaptea cu ziua. Am traversat în Ungaria şi diferenţele s-au făcut imediat vizibile. Toate clădirile erau prăpădite şi afişele stradale şi oraşele arătau de parcă nu mai fuseseră vopsite de la al doilea război mondial. Indicatoarele erau aşa de murdare că de-abia le puteai citi, iar casele neatrăgătoare erau vopsite cu o culoare maro-gălbui. Nu vă supăraţi, astăzi este diferit, dar atunci întreaga ţară arăta sumbru.
Când am intrat în Budapesta în acea seară, gara era cenuşie şi murdară. A trebuit să dau jos bagajele şi să găsesc o cameră la hotel, unde să stăm pentru trei nopţi. Chiar dacă astăzi este diferit, atunci a trebuit să obţinem vize pentru a intra în Romania şi a trebuit să aşteptăm până luni ca Ambasada României să se deschidă, altfel călătoria ar fi fost mai scurtă cu două zile. Deja trecuseră trei zile şi jumătate de când ne urcaserăm în primul tren în Portugalia, fără a mai menţiona zborurile cu avionul din SeaTac Airport, statul Washington şi apoi de pe aeroportul Kennedy din New York. Cu toţii eram obosiţi şi sătui de călătorie, dar atunci am început să mă rog Domnului să ,,ne ducă în Romania.”
Am intrat cu toţii în două taxiuri în căutarea unui loc unde să stăm peste noapte în Budapesta. Primul loc unde am ajuns, despre care taximetristul ne spusese că este un loc bun, s-a dovedit a nu fi atât de bun precum ni se spusese. Am dorit o cameră şi hotelierul mi-a cerut ,,250 de dolari pe noapte!”
,,Cred că undeva este o greşeală; nu avem nevoie de un apartament, ci doar de o cameră.”
,,Este o cameră,” replică el.
,,O cameră?”
,,Da, o cameră, un pat, o noapte,” mi-a răspuns. M-am întors fără să spun nimic şi am plecat!
Când am ieşit, am fost frapat de faptul că pe ambele părţi ale străzii, cât vedeai cu ochii, maşinile erau parcate fără spaţii libere între ele, şi ambele noastre taxiuri dublau alte maşini parcate. Taximetristul mi-a explicat că cele mai multe maşini erau din România, datorită oamenilor care părăseau România pentru a merge în Vest şi de aceea toate camerele ieftine fuseseră luate. Ne-a dus apoi la un complex de apartamente foarte vechi şi prăpădite. Nu avea alee de acces, doar noroi. Ne-a spus că are un prieten acolo, care câteodată îşi închiriază apartamentul. Holul care ducea la apartament era slab luminat şi începusem să mă întreb dacă nu cumva făcusem o greşeală. Am o ,,bună imaginaţie” şi mă întrebam dacă nu cumva urmează să fiu lovit în cap. Prietenul lui nu era acasă, aşa că m-am bucurat că scap de acolo.
Când ne-am întors la taxi, Nancy îmi spuse: ,,Trebuie să facem ceva.” Familia mea era înghesuită în aceste două taxiuri, având bagajele sus pe portbagaj, în spate în portbagaj şi pe canapele. Din nou m-am rugat: ,,Doamne, du-ne în Romania ” şi i-am spus soţiei mele: ,,Da, vom face ceva.” L-am întrebat pe şofer dacă ştia ceva mai bun, şi mi-a zis: ,,Vrei să încerci un service hotel?” N-am ştiut despre ce vorbea, dar cu aparatele de taxat pornite pe ambele maşini, am zis: ,,Da, sigur, să încercăm.” Am oprit într-o curbă bine luminată, lângă centrul oraşului. Pe acolo ieşeau pe stradă oameni cu albume foto, pline de poze cu camerele lor de închiriat. I-am zis taximetristului: ,,Nu arată a camere de hotel.” ,,Nu sunt,” zise el. Mi-a explicat că oamenii care închiriau camere în casele lor aduceau poze cu ei la această agenţie şi agenţia închiria camerele pentru ei. Am sfârşit prin a închiria o cameră în casa cuiva pentru o sută de dolari pe noapte. Acolo petrecurăm următoarele trei zile, cu proprietarul care dormea în bucătărie. Lucrul acesta pentru noi era ceva total diferit, dar se pare că a funcţionat, în plus, nu aveam altă alternativă.
Luni dimineaţă ne-am primit vizele de la Ambasada României. Când eram în SUA, scrisesem unui român să ne pregătească un apartament într-un oraş numit Oradea, care era chiar după graniţa cu România. După patru încercări de la un telefon public din Budapesta, am reuşit să intru în legătură cu el şi să-i spun că suntem pe drum. După ce mi-am luat biletele de la gară, în mintea mea ziceam: ,,Aceasta va fi ultima noastră schimbare de tren.”
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc despre Ungaria este un McDonald’s care se găsea în această gară întunecoasă şi murdară. Acest McDonald's, cu toate culorile lui vii, părea aşa de nelalocul lui aici. Familia mea însă se afla în ,,siguranţă” în tren, aşa că m-am gândit să merg să cumpăr ceva foarte cunoscut mie: Big Mac şi Coca Cola. În acele momente gândeam: ,,Am reuşit.” Şi: ,,nu va mai trebui să fac asta din nou.” Aşteptasem doisprezece ani după ce absolvisem colegiul Biblic, ca să ajung la Locul Misiunii.
Ne aflam la două ore distanţă de Budapesta, în ceea ce credeam eu că este ultima călătorie cu trenul. Apoi, deodată, trenul opri undeva în necunoscut. Gara era mică şi nu vedeam niciun oraş; nici măcar case nu erau acolo. Difuzoarele din gară începură să strige ceva în maghiară, în mod normal nu mi-ar fi păsat. Aveam bilete, eram în trenul cel bun şi el urma să ne ducă pe toţi direct în România, dar se părea că toţi se dădeau jos din tren. I-am spus soţiei că verificasem vagonul din faţă şi pe cel din spate şi erau goale, mai puţin al nostru. Călătoria cu trenul trebuia să fie de aproximativ cinci ore, aşa că ştiam că nu suntem încă în România. Le-am spus ceea ce părea evident: ,,Cred că suntem singuri în tren.” Soţia mea trase perdeaua, se uită afară şi zise: ,,Nu văd cum; nu este nimeni pe aici. Este doar un câmp agricol.” Asta până când cineva în uniformă, care părea că este cineva cu autoritate în tren, a bătut la geamul dinspre culoar al compartimentului nostru. Am mers până la geam şi l-am deschis. El ştia două cuvinte în engleză: ,,Voi, afară!” I-am arătat biletele şi i-am spus că mergem în România şi că ,,ştiam” că acesta este trenul corect. Sunt sigur că a înţeles despre bilete, dar mă îndoiesc că m-a înţeles în întregime şi doar mi-a răspuns: “Voi, afară!” Am încercat să-i explic din nou, dar el a strigat şi mai tare: ,,Afară, voi!” Nu doream să ne dăm jos; ce era să fac cu familia şi cu bagajele, în mijlocul pustiului? El râse şi apoi se duse să aducă un hamal, care intră înăuntru. A deschis geamul şi a început să arunce bagajele pe fereastră până la următoarea linie de tren! Aşa că a trebuit să ne dăm jos din tren.
Imaginaţi-vă: Ne aflam pe linia de tren a unei gări antice, cu bagaje, şase copii şi difuzoare care încă urlau. Simţeam că mă pregătesc să merg într-un lagăr de concentrare. Fiica mea, Bethe, care avea cam şapte ani şi ducea în mână un iepure uriaş din pluş, pe care-l luase din SUA, veni la mine cu o privire îngrijorată şi mă trase de pantaloni spunând: ,,Tati, ce facem aici?” ,,Nu ştiu,” i-am răspuns. Nu mă aflam într-o poziţie de tătic prea bună, în care se presupune că ai toate răspunsurile. Nu a trebuit să aşteptăm prea mult.
Omul care ne aruncase bagajele pe fereastră veni cu un cărucior şi încărcă valizele şi apoi puse copiii deasupra, făcându-ne semn cu mâna să-l urmăm. Ne conduse în spatele staţiei de tren, unde aşteptau şase autobuze albastre. Toţi erau supăraţi pe noi, pentru că trebuiseră să ne aştepte pe noi, dar de unde să fi ştiut noi, dacă nu înţeleseserăm nimic din ce spuneau difuzoarele din gară. Ne-au încărcat bagajele în ultimul autobuz. Nancy stătea în faţă cu Caleb, bebeluşul nostru, care plângea, iar eu stăteam lângă uşa din spate cu toate bagajele sprijinite de faţa mea. Copiii noştri erau plasaţi în diferite locuri sau pe bagajele de pe culoar.
Câteodată în această călătorie, şi mai ales acum, i-am observat pe copiii mei uitându-se la noi cu o expresie a feţei care spunea: ,,E bine în felul acesta? Va fi totul bine?” Bineînţeles, ca părinte nu laşi să se vadă nicio preocupare pe care ai putea să o ai, ci afişezi cea mai bună privire. Eu însumi mă aflam într-o poziţie proastă în acest autobuz, deoarece dacă uşa unde stăteam s-ar fi deschis, atunci toate bagajele noastre ar fi căzut şi eu aş fi fost aruncat în mijlocul străzii. Toate autobuzele merseră cam şaisprezece kilometri până la o altă gară şi toţi coborâră. Când se deschiseră uşile în spate, eu şi o parte din bagaje am căzut. Nici azi nu ştiu de ce am luat acele autobuze. Poate că aveau loc ceva reparaţii la linia de tren, dar chiar nu ştiu.
Acest al doilea tren în care ne-am urcat era mult mai mic şi mai vechi, arăta ca un tren din timpul războiului, aşa că ne aşteptam că va fi aglomerat. I-am spus soţiei să urce în vagonul din spate şi să caute locuri pentru copii, în timp ce eu şi Benjamin mutam bagajele în tren. Nancy găsi un compartiment, unde ea şi ceilalţi cinci copii ai noştri puteau şedea împreună cu alte două familii; a fost foarte mare înghesuială, ca să nu spun mai mult şi iar nu aveam loc pentru bagaje. Eu şi Benjamin am stat la celălalt capăt al vagonului cu bagajele pe jos, pe culoar. Culoarele din trenuri sunt foarte înguste. Acest culoar era plin de oameni şi pentru că toate locurile pe scaune erau ocupate, asta însemna că oamenii stăteau pe bagajele noastre! Am scrâşnit din dinţi şi am rugat pe Domnul încă odată: ,,Du-ne în România.”
Tot restul călătoriei am stat şi am privit cum oamenii ne loveau bagajele. Când, în final, am ajuns la graniţă, trenul făcu o oprire înceată şi lungă şi simţirăm fiecare vagon care lovea vagonul din faţa lui: bang, bang, bang, bang, de vreo zece ori. I-am întrebat pe vreo câţiva oameni, care şedeau pe bagajele noastre, dacă aceasta era graniţa cu România şi: ,,Suntem aproape de România?” Un bărbat de lîngă noi dădu afirmativ din cap şi arătă către partea dinainte a trenului spunând: ,,România, România.” M-am uitat pe fereastră în direcţia indicată de el. Nu mai fusesem în Europa de Est până atunci, cu atât mai puţin în România, dar la aproximativ un kilometru distanţă, se afla ţara în care visasem că voi ajunge. Primul meu gând fu acesta: ,,Nu e diferită de Ungaria.”
Am observat şi o mulţime de militari la gară, care păreau că sunt de serviciu acolo. Am trecut frontiera cu România pe 6 Mai 1991, cam la un an şi patru luni de la revoluţie. În timpul revoluţiei lor, mulţi oameni au murit, ei făcuseră tot posibilul pentru a face tranziţia la o economie buna. Sunt uimit cât de mult s-a transformat ţara în ultimii douăzeci de ani; acum acolo sunt magazine mari şi poţi cumpăra orice vrei; de asemenea, România a devenit membră NATO şi a intrat în Uniunea Europeană. Dar în 1991, luna mai, America era ca Disneyland în comparaţie cu Europa de Est.
După ce aşteptarăm ceva timp în tren, trei soldaţi tineri cu pistoale mitralieră se urcară în tren. Acestea nu erau aşezate pe umăr la spate, ci în mâinile lor. Unul dintre ei a strigat: ,,Pasaporte, pasaporte”. Am putut să-mi dau seama ce voia, aşa că i-am dat paşapoartele. El se holbă la mine şi spuse: ,,Opt Pasaporte?” Îşi puse apoi pistolul mitralieră sub braţ şi îmi arătă opt degete. Dădui afirmativ din cap, şi în cele din urmă înţelese că restul familiei mele era într-un compartiment în faţă. Apoi se întoarse şi se dădu jos din tren cu paşapoartele noastre. Fusesem învăţat să nu las pe nimeni să plece cu paşaportul meu, deoarece el era singura dovadă acceptabilă a identităţii tale. Aşa că l-am urmat afară din tren încercând să iau paşapoartele înapoi. Doi alţi soldaţi veniră şi mă împinseră înapoi. Nu te poţi certa cu oameni care au pistoale mitralieră în mâini! Cred că aveam o privire înspăimântată pe faţă, după cum spuse un soldat: ,,OK, OK, no worry.” M-am întors înapoi în tren gândind: ,,Au paşaportul meu şi dacă trenul pleacă, m-am dus.”
După vreo zece minute, un vameş în uniformă veni şi-mi zise ceva în româneşte. Am ridicat din umeri şi am zis: ,,I don’t understand.” Spre surprinderea mea el începu să vorbească într-o engleză stricată.
,,Sunt bagajele voastre?” şi arătă spre bagajele care erau pe jos, pe culoar.
,,Păi, da, sunt,” zisei, şi adăugai: ,,Îmi pare rău, dar nu am avut loc unde să le pun.”
,,Unde sunt actele?”
,,Pentru ce?” îi răspunsei.
,,Pentru bagajele voastre. Arată-mi hârtiile pentru bagaje!”
I-am răspuns că trecusreăm prin câteva ţări şi nimeni nu ne întrebase de nicio hârtie până atunci. Se pare că aceste hârtii trebuiau să conţină liste cu lucrurile care se găseau în fiecare geantă. Era vameş şi treaba lui era să inspecteze lucrurile care intrau în ţară. ,,Nu aveţi hârtii, atunci deschideţi bagajele,” zise el. A dat la o parte oamenii de lângă bagajele noastre şi a început să le deschidă; unele bagaje erau doar cutii din carton cu bandă adezivă pe ele, aşa că el folosi un cuţit ca să taie scotch-ul.
Apoi ceva, ce n-am să uit toată viaţa, s-a întâmplat. Una din cutiile de carton era plină de Nou Testamente în română şi conţinea şi Biblia mea în engleză şi una în rusă, pe care o primisem de la cineva din Ungaria, care îmi spusese să o dau ruşilor care vin să vândă la piaţă în România. Acest vameş dorea să ştie un lucru: ,,De ce ai Biblii?” Ştiam că fusese ilegal să introduci biblii înainte de 1990, dar după revoluţia română mi se spusese că nu mai era nicio problemă. Nu puteam înţelege care e problema, dar el nu voia să mă lase să trec. Începu să spnă tot felul de întrebări: ,,De ce ai Biblii? O să le vinzi? De ce ai venit în ţara noastră? Cât timp vei sta? Ce vei face aici?” Avea multe întrebări.
,,Nu intenţionez să le vând.” Am zis.
,,De ce le ai?”
,,Vreau doar să le dau oamenilor.”
Mi-era teamă să-i spun că sunt un predicator Baptist şi că venisem să încep biserici. Dacă nu-i plăceau Bibliile, sigur nu-i plăcea faptul că sunt misionar. Acest om se părea că are autoritatea nu numai să ţină trenul pe loc, dar şi să lase să intre în România pe cine şi ce vrea el (sau să rămână la graniţă). Apoi în mod surprinzător, întrebă,
,,Tu, român?”
,, Român? Nu, sunt american.”
,,Tu nu eşti român?” zise vameşul.
Am dat negativ din cap şi am zis: ,, Nu, sunt american.”
,,Tu, american?”
,,Da,” am zis.
,,Cetăţean american?” întrebă.
,,Da, sunt cetăţean american.”
,,Nu!” zise el, şi începu să caute prin cutia cu Biblii.
M-am holbat la el puţin, şi apoi i-am spus în engleză: ,,Ce vrei să spui cu ‘Nu’?”
“Nu! Tu nu eşti cetăţean american!”
Eu i-am răspuns: ,,Ce-i asta, o glumă?”
Apoi găsi Biblia pe care o aveam în rusă. ,,Aceasta e o Biblie în rusă,” spuse el şi părea aşa de mândru de descoperirea lui. ,,De ce ai o Biblie în rusă?”
,,Doar o dau cuiva,” am spus.
Se uită preţ de câteva secunde la paginile ei şi întrebă: ,,Tu, rus?”
Am zis: ,,Nu!” şi am întins mâna să iau paşaportul pentru a dovedi cine sunt, dar nu mai era la locul lui, pentru că-l luase mai devreme. Gândeam atunci: ,,Ce încearcă să facă aici?” Am ridicat mâna ca şi când doream să fac un jurământ, şi am zis: ,,Sunt cetăţean american!” Acum mi se pare nostim, dar atunci nu.
,,Tu american?”
,,Da, american!” am răspuns.
,,Tu, cetăţean american?”
,,Da, ai înţeles corect, cetăţean american!”
,,Nu,” zise el.
,,Nu, ce?” am răspuns automat.
,,Nu, tu nu cetăţean american!”
Eram în totalitate bulversat. M-am holbat la el pentru un moment şi apoi i-am zis: ,,Ok, nu sunt american, nu sunt rus şi nu sunt român, atunci ce sunt?”
Se întinse după Biblia mea în engleză care era şi ea în cutia de carton şi zise:,,Citeşte asta.” Credeam că vrea să vadă dacă ştiu să citesc în engleză ca să dovedesc că sunt american. Am început să citesc primul verset pe care l-am văzut, dar m-a oprit şi a zis: ,,Nu, citeşte asta.” Mi-a arătat Efeseni 2:19, versetul care vorbeşte despre Creştini ca fiind cetăţeni ai cerului. M-a oprit în acest moment şi a zis: ,,Tu eşti creştin şi creştinii sunt cetăţeni ai cerului.” M-am uitat lung la el şi am zis: ,,Da”, întrebându-mă unde voia să ajungă. Se părea că mă ajutase să citesc chiar acest verset, din Cuvântul lui Dumnezeu, de care aveam nevoie, deoarece aveam un gând nebun în minte, că s-ar putea să merg la închisoare. Apoi se uită în stânga şi în dreapta, şi zise: ,,Şi eu sunt creştin şi, de asemenea, cetăţean al cerului.” Îmi prinse mâna apoi şi mi-o scutură şi zise: ,,Sunt aşa de bucuros că ai venit în ţara noastră!”
Aveam sentimente confuze în acele momente. Era Creştin şi deci nu aveam necazuri, dar el mă cam speriase şi tot ce-am putut face a fost să râd forţat. Mi-a spus că înainte de revoluţie lăsa Biblii să intre în România. Mi-a spus cum un om scrisese o carte despre el spunând că: ,,Dumnezeu a orbit un vameş.” Zicea că atunci când deschidea genţi înainte de revoluţie şi vedea Biblii, le închidea repede la loc şi nu spunea nimic. Apoi adăugă: ,,Dumnezeu nu m-a orbit; El pur şi simplu m-a pus acolo, ca să aducă Biblii în ţară.”
M-am bucurat că totul se sfârşise, bagajele noastre fuseseră inspectate şi se părea că totul era de partea noastră, pentru ca noi să mergem în România. Trecură câteva minute şi soldaţii se întoarseră cu paşapoartele noastre; după cum înţelesesem, ei doar le înregistraseră la graniţă. Trenul începu să se mişte din nou, şi trecurăm în România. Mă simţeam uşurat să las totul în spate şi să ştiu că urmează să cobor în primul oraş. După ce trenul a oprit pentru ultima dată în călătoria noastră chinuită de şapte zile, mi-am dat seama că Domnul îmi răspunsese la rugăciunea mea: ,,Du-mă în România.” Aşa după cum planificasem în SUA, un om pe nume Radu ne-a aşteptat în gară. Îl cunoşteam doar din corespondenţă şi prin acel telefon pe care îl dădusem din Budapesta. Ne-a fost de mare ajutor; el a închiriat două taxiuri pentru a duce toate lucrurile noastre şi pe noi la un apartament, unde frigiderul era plin cu mâncare, ceea ce era greu de realizat în acea vreme. Atunci am gustat pentru prima dată pâine românească, care este mai bună decât cea americană. Radu nu a stat mult cu noi, dar mi-a zis: ,,Sigur sunteţi obosiţi,” apoi îmi dădu cheia de la apartament şi plecă.
Mai era în jur de o oră până se întuneca, aşa că am ieşit afară să mă uit în jur. Era o lume nouă pentru mine. Era normal să vezi pe marginea străzii turme de oi sau câte două vaci şi mai mulţi oameni mergând pe jos, deoarece în acele zile doar puţini oameni aveau maşini, în plus, unii călătoreau în căruţe trase de cai. Pentru mine, toate acestea erau noi, privelişti noi, sunete noi, şi puţină frică. Spun frică, deoarece nu ştiam la ce să mă aştept – cum urma să fim primiţi noi ca străini? Din fericire, românii sunt un popor foarte ospitalier şi nu trebuia să mă îngrijorez.
Eram toţi obosiţi, aşa că, după ce am mîncat, ne-am dus cu toţii devreme la culcare. Cei doi băieţi dormiră în sufragerie, cele trei fete într-un dormitor, bebeluşul nostru într-un pătuţ improvizat, iar soţia mea şi cu mine în celălalt dormitor. Toţi se duseră la culcare, cu excepţia mea; nu mi-era somn. Eu doar m-am întins în pat, uitându-mă lung în întunericul camerei. După un timp, m-am ridicat şi am mers în sufragerie, acolo era o luminiţă care strălucea din bucătărie, şi gândeam aşa: ,,Mă voi ruga încă odată şi voi mulţumi lui Dumnezeu că ne-a adus aici.” Am îngenunchiat pe duşumeaua sufrageriei, şi m-am rugat ceva atunci ce nu mă mai rugasem niciodată. De fapt, nici prin gând nu-mi trecuse vreodată să mă rog aşa, dar m-am rugat: ,,Doamne, fă ca toţi copiii mei să fie misionari, te rog.” Mă gândeam: ,,De ce m-am rugat aşa?” În special, după tot ce întâmpinasem, doream eu pentru copiii mei să treacă prin astfel de situaţii, când aveau să fie adulţi? Singurul lucru pe care vi-l pot spune este că aveam o anumită bucurie şi mulţumire în inimă şi presupun că doream ca ei să aibă aceleaşi sentimente ca şi mine. O bucurie ca aceea vine doar de la Domnul, nu dintr-o viaţă (sau călătorie cu trenul) fără probleme, nu din geografie (să fii în ţara ta cu prietenii şi rudele), nu de la hârtia cu cerneală pe ea (banii), ci prin punerea în practică a voii lui Dumnezeu. Aşa este mai bine decât să stai pe un scaun la bar şi să aştepţi să mori.
De G. M. Matheny
Slujesc ca misionar la Buşteni = http://www.bustenibaptistindependent.com/
Copyrighted ©
(Călătorie spre câmpul de Misiune – o întâmplare adevărată)
Am dorit să numesc acest capitol: ,,Crima din Orient Expres” după cartea Agathei Christie, dar nu se referă la ,,Cine a comis-o?” ci la: ,,De ce am făcut aceasta?” (de ce am luat trenul). Câteodată, adevărurile spirituale se învaţă cel mai bine pe cărarea vieţii. Am plecat din Seattle, Washington, pe 29 Aprilie 1991 şi am trecut graniţa României pe 6 Mai, în acelaşi an. Pe lângă faptul că am zburat cu două avioane, ne-am şi urcat în cinci trenuri, în decursul a şapte zile; principalul tren a fost ,,Orient Expres”, de la Paris la Budapesta, Ungaria.
Ne aflam în drum spre câmpul nostru de misiune. Aceasta nu era o călătorie de recunoaştere în timpul căreia verifici zona de misiune pentru a te asigura că aceea este chemarea lui Dumnezeu pentru tine. Ştiam că Dumnezeu ne vrea în Romania, aşa că, pur şi simplu, ne-am dus. Spun ,,noi”, deoarece cu mine erau şi soţia şi copiii mei. Avem şase copii: Ben e cel mai mare şi avea unsprezece ani, Philip avea nouă, Bethe şapte, Ruth cinci, Sarah doi ani şi jumătate, iar Caleb doar şase săptămâni. Biblia ne spune: ferice de bărbatul care are mulţi copii (Ps. 127:5). Soţiei mele îi place să spună: ,,Da, dragă, ferice de bărbat!”
Am zburat de la Aeroportul Internaţional Seattle-Tacoma din statul Washington la aeroportul John F. Kennedy din New York şi apoi la Lisabona, Portugalia. Motivul pentru care nu am zburat direct în Romania a fost agentul nostru de turism, care a spus că vom economisi o mie de dolari dacă luăm trenul. De asemenea, ea ne-a spus că în drum spre România putem să facem şi un tur al Europei. Poate atunci când treci prin oraşe precum Madrid sau Paris sună interesant, dar singurul lucru pe care l-am văzut atunci a fost interiorul staţiilor de tren. Nu poate fi amuzant când ai 21 de bagaje şi şase copii mici! Mă temeam să nu-i pierd pe copii. Nancy de asemenea avusese o operaţie de cezariană la naşterea ultimului copil, Caleb, cu doar şase săptămâni înainte de plecare.
Când avionul nostru a aterizat în Lisabona, Portugalia, ne-a trebuit o cameră de hotel, deoarece aveam câteva ore de aşteptat până la plecarea trenului nostru. La hotel ni s-a prezentat un apartament supraevaluat, care avea doar o cameră pentru opt persoane, câte eram. Când m-am plâns de preţ, proprietarul mi-a arătat o cameră mai mică cu cinci saltele pe podea, pentru un preţ puţin mai mic. Sunt sigur că era o cameră pe care proprietarul o păstra pentru a-i face pe turiştii proşti să creadă că fac o afacere bună dacă luau camera cea scumpă. Aşa că am plătit şi am luat camera mai scumpă. Cel puţin avea o baie şi am putut să dormim puţin; eram obosiţi de pe urma călătoriei şi aveam probleme şi cu fusul orar. Mai târziu în acea seară i-am suit pe toţi într-un taxi (cu toate cele 21 de bagaje) şi ne-am dus către staţia de tren pentru a ne confirma biletele.
Atunci am început să am probleme cu limba. Îmi asumasem faptul că întotdeauna voi găsi pe cineva, ca omul de la hotel, care va vorbi engleză, şi dacă nu, atunci voi vorbi ,,tare şi rar”. Bineînţeles, aceasta nu funcţionează, dar în mod automat eu începeam să procedez în felul acesta atunci când cineva începea să vorbească cu mine într-o limbă străină. De atunci încolo am vorbit mult prin semne şi pantomimă, în special în tren. Din fericire, cuvântul pentru toaletă în majoritatea ţărilor este similar cu cel din limba noastră, care ne este de mare ajutor, deoarece atunci când ai şase copii mici, întotdeauna cauţi una.
În orice caz, ne-am urcat în tren. Dar pentru a rezerva toate locurile în acelaşi vagon trebuie să ajungi la gară foarte devreme, în special atunci când trenurile sunt aglomerate şi ai nevoie de opt locuri. Noi n-am ajuns aşa de devreme; aceasta înseamnă că în prima seară copiii mei au fost toţi răsfiraţi prin diferite vagoane. Serios! Am început să-i implor pe unii oameni să lase trei dintre copiii mei într-un compartiment şi ei le făcură loc, între timp soţia mea şi copilaşii se aflau în următorul compartiment. Aceste compartimente erau fie de şase, fie de opt locuri. Deasupra capetelor noastre se aflau rafturi pentru bagaje. Nu mi-am putut găsi un loc lângă familia mea aşa că în prima noapte am dormit deasupra bagajelor noastre pe hol, astfel încât să nu le fure cineva. Mi s-a spus că am fost ,,foarte norocos” că personalul din tren m-a lăsat să fac aceasta, deoarece culoarele trenurilor sunt destul de înguste. De fapt încă mai aveam o bună atitudine, şi aceasta deoarece în acel moment eram foarte ,,entuziast” în legătură cu mersul în misiune.
A doua zi de dimineaţă am intrat în Madrid. Aveam bilete la clasa întâi, dar oriunde schimbam trenul trebuia să mă înregistrez şi să rezerv locuri şi după cum deja v-am explicat, aceasta era o problemă. În terminalul principal din Madrid am reuşit să pierd cel mai mult timp la un rând greşit! În final am făcut rost de rezervări pe ultima sută de metri ca să nu pierdem următorul tren. Trenul se afla, după câte îmi amintesc, la 21 de linii mai jos de linia unde sosisem. Aceasta era o mare problemă. Ben, fiul nostru cel mai mare, mă ajuta cu bagajele, Philip îşi ajuta surorile, în timp ce Nancy avea grijă de cei mici. A trebuit să alergăm încoace şi încolo de câteva ori pentru a duce toate bagajele. Odată aflaţi în rândul pentru îmbarcare am început să pun întrebări pentru a fi sigur că acela este trenul cel bun. Nu doream să urc într-un alt tren aşa cum stătusem la un rând greşit pentru a cumpăra bilete. Prima persoană pe care am întrebat-o nu ştia engleză, dar s-a uitat la biletul meu şi mi-a arătat înspre tren; următoarea persoană vorbea puţină engleză şi de asemenea mi-a arătat înspre tren. Aşa că m-am simţit în siguranţă şi mi-am urcat familia şi cele 21 de bagaje în tren. Acest vagon de tren era deschis în interior, fără compartimente, şi avea cam 60 de locuri. Aşa că mi-am instalat familia pe câteva banchete şi am respirat uşurat pentru că ajunsesem la timp. Din nu ştiu ce motiv, am simţit că trebuie să mai întreb odată dacă mă aflam în trenul potrivit. Aşa că am spus cu voce tare: ,,Ştie cineva Engleză?”
,,Eu,” spuse omul de pe partea opusă a culoarului.
,,O, ce bine,” am spus, şi i-am arătat biletele întrebându-l: ,,Acest tren merge la Paris, corect?”
,,Nu, nu merge,” răspunse el.
,,Ba da !” am spus.
,,Ba nu, nu merge,” îmi răspunse din nou.
,,Dar aşa mi-au spus alţi oameni.”
,,Îmi pare rău, dar nu merge la Paris,” insistă el.
,,Păi, care merge?” am întrebat.
El îmi arătă undeva în faţa vagonului şi spuse: ,,Acel tren merge.”
Eram confuz din cauza direcţiei unde arăta, şi i-am spus: ,,Acel tren este acest tren!” Arătând spre partea din faţă a trenului, era tot acelaşi tren; nu puteam să-mi dau seama ce vrea să spună.
,,Vino aici,” zise el, şi l-am urmat afară. El îmi arătă acelaşi tren în care fusesem şi zise: ,,E adevărat că acest tren merge la Paris, dar acest vagon în care te afli, nu merge!” Apoi zise: ,,Uite, chiar acum îţi decuplează vagonul de restul trenului, nu ai decât un minut la dispoziţie să-ţi iei familia şi să te urci în următorul vagon.”
,,Uau!” Într-un fel sau altul ne-am descurcat cu bagajele şi toate celelalte, împreună cu toată familia mea, am ajuns într-un mic compartiment cu opt locuri şi doi oameni în el, dar o parte din bagaje a trebuit să o las pe culoar. Eram aproape epuizaţi din cauza acestui ,,tur” al Europei. La vreo câţiva kilometri după Madrid, Nancy se aplecă spre mine şi îmi spuse: ,,Data viitoare o să zburăm.” I-am răspuns: ,,Da, mă gândeam şi eu la acelaşi lucru, dar n-am vrut să spun nimic.”
Singurul lucru pe care mi-l amintesc din această parte a călătoriei e că am văzut orăşele care îmi aminteau de Mexic şi o gară chiar semăna cu ceva dintr-un film western. Partea aceasta a Spaniei nu semăna cu ceea ce gândeam eu despre Europa. Am petrecut toată noaptea în tren; călătoria spre Paris ni se păru foarte lungă. În niciun tren nu am avut paturi de dormit (sau nu ne-am permis). Am stat pe bănci tot drumul. ,,Nostim!”
În dimineaţa următoare eram la Paris, unde a trebuit să aşteptăm mult pentru următorul nostru tren: Orient Express. Am petrecut aproape şase ore şezând pe un pavaj de ciment. Nu am putut găsi niciun hotel care să mă lase cu toată familia într-un apartament, în plus, preţurile erau prea mari ca să pot închiria două camere. Uitându-mă înapoi pot spune că eram prea zgârcit cu banii noştri şi ar fi trebuit să plătesc pentru camere, chiar dacă erau supraevaluate. Mai târziu în acea după masă am găsit un hotel, unde m-a lăsat să intru cu toată familia într-un apartament şi deoarece aveam mai puţin de trei ore la dispoziţie, am încercat să dormim puţin. Cel puţin am putut să facem duş.
Cea mai lungă parte a călătoriei noastre era cu Orient Express şi el trebuia să ne treacă prin patru ţări. Când a plecat trenul ne aflam într-un compartiment cu toată familia, toate bagajele şi nimeni altcineva. Reuşisem să rezervăm toate locurile împreună pentru a fi singuri, deoarece ajunseserăm devreme la gară. Însă bucuria a ţinut numai până la intrarea în Germania în acea seară, chiar dacă fusesem informat că era puţin probabil ca trenul să fie aglomerat. Umpluserăm centrul culoarului dintre banchete cu ceva bagaje şi încercaserăm să facem un loc unde să putem dormi. Nancy terminase scutecele de unică folosinţă şi acum folosea unele din pânză pe care le spăla în toaleta trenului şi apoi le întindea la uscat în compartimentul nostru. Nu eram la hotelul Marriott, dar cel puţin eram împreună.
Nu dormirăm prea mult până ce ne trezi cineva. Trenul se afla undeva în Germania şi era în jur de ora 01:30. Uşa se deschise, lumina se aprinse şi un cuplu în vârstă apăru în uşă holbându-se la noi. Apoi am auzit patru cuvinte pe care nu vrei să le auzi niciodată. ,,Acelea sunt locurile noastre!” zise doamna, într-o engleză stricată.
Mi-am frecat ochii de somn şi m-am uitat la ea puţin, apoi m-am ridicat într-un genunchi. ,,Păi, o să cam fie înghesuială aici cu noi toţi şi cu bagajele acestea, poate vă găsiţi locuri în altă parte,” le-am sugerat. Bineînţeles, nu vroiam să-mi scol familia şi să mut bagajele. Atunci ea strigă la soţul ei, foarte tare: ,,Adu conductorul! Adu conductorul! Adu conductorul!” I-am răspuns: ,,Doamnă, e în regulă, ne vom muta.”
M-a surprins şi m-a iritat cu vocea ei tare şi, desigur, m-a trezit. Când să ies din compartiment m-am împiedicat în bagaje, dar am ieşit. Mă gândeam că poate voi găsi un compartiment gol şi ea va fi mulţumită acolo. Spre surprinderea mea, următorul compartiment era complet gol.
,,O,iată, compartimentul acesta este liber,” am zis.
Ea începu să urle din nou ,,Să vină conductorul!” Şi continuă să repete expresia ca o moară stricată.
I-am replicat: ,,Ok, doamnă, plecăm de aici!”
Îmi pare rău, dar mă supărase! Cei doi mai mici ai noştri plângeau, şi eu încercam să-mi mut familia şi toate bagajele în mijlocul nopţii. Aşa că, în timp ce făceam asta, am spus o mică rugăciune, aşa: ,,Bine, Doamne, ce părere ai despre aceasta?” Ghiciţi ce verset mi-a venit în minte? ,,Binecuvântaţi sunt cei ce aruncă din tren pe cei cu gura mare.” Nu, de fapt versetul pe care Dumnezeu mi l-a dat era: ,,Oricine îţi cere să mergi cu el o milă, mergi două.” Aşa că am zis: ,,Ok.” M-am întors la cuplul acesta gândind: ,,Cum pot aplica acest verset într-un tren?” Cuplul acesta în vârstă avea două bagaje de mână şi doi saci mari cum au militarii. Vârsta lor era aproximativ şaizeci şi cinci de ani fiecare şi sigur nu puteau ridica sacii aceia mari deasupra capului pentru a-i pune pe etajera unde urmau să stea. Nu puteau să-şi pună bagajele nici între scaune (cum făcuserăm noi), pentru că nu ar fi avut spaţiu pentru picioare, şi nici alţi posibili pasageri nu ar fi avut loc de trecere.
În orice caz, am călcat peste bagaje şi am apucat sacul ei. Ochii femeii ieşiră din orbite şi mă lovi peste mâini, apoi spuse: ,,Ia-ţi mâinile de pe acele bagaje; sunt ale noastre,” după care se întinse şi trase înapoi sacul. ,,Hei, nu vi le fur. Vreau să vi le pun pe etajeră.” i-am zis. Ea răspunse: ,,Ce?” Nu putea înţelege de ce aş fi vrut să fac asta şi nu aveam chef să-i explic, aşa că m-am întins, am apucat sacul, am intrat cu el în compartiment şi am reuşit să-l ridic deasupra capului şi să-l pun pe etajeră. Era foarte greu; cred că aveau cărţi în acele bagaje. Gândeam: ,,Ce norocoşi sunt ei că mă aflu aici.”
Apoi am ieşit pe hol să merg să iau celălalt bagaj, când ea îşi puse ambele mâini pe el şi zise: ,,Nu, nu-l poţi lua pe acesta.”
M-am ridicat şi am privit-o spunându-i: ,,Hei, nu-l fur”
,,Ştiu.” Zise ea.
,,Ştii?” I-am răspuns.
,,Da,” îmi spuse.
,,Păi, care-i problema?”
,,Nu e corect ca tu să faci asta.” spuse ea cu sfială.
,,Nu e?” răspunsei.
,,Nu, nu este.”
Amândoi aveau nişte feţe vinovate! Nu m-am putut opri să nu râd, deoarece acum eram fericit pentru că ei se simţeau prost. Le-am zis: ,,Eu vreau să fac asta.” Aşa că, am luat celălalt bagaj şi l-am pus pe etajeră. L-am aşezat bine înăuntru, scoţând afară cele două bagaje de mână şi punându-le pe locurile de lângă fereastră unde urma să stea acest cuplu. Apoi am zis: ,,Dacă aveţi nevoie de ceva, suntem chiar aici lângă dumneavoastră. Nu trebuie decât să bateţi în perete şi voi veni imediat să vă ajut.” Se simţeau foarte prost şi amândoi îmi făcură semn cu mâna să plec. Eu le-am răspuns: ,,Serios, dacă vă pot ajuta cu ceva, chiar aş dori să o fac.”
,,Da, da, pleacă,” spuse ea, şi mă împinse spre ieşire. În tot acest timp, soţul nu vorbise deloc. După cum s-a văzut mai târziu, nu ştia engleză. M-am întors în compartimentul alăturat şi i-am spus lui Nancy ce se întâmplase şi de ce eram aşa de bucuros. Dar ea îmi răspunse: ,,Eu încă sunt supărată pe ei!” Ea încerca să adoarmă bebeluşii. Nu vă vine să credeţi ce s-a întâmplat după aceea.
În acea seară, după patru ore, cam pe la ora 5:30 dimineaţa, în ,,noul” nostru compartiment, uşa se deschise iar, lumina se aprinse din nou şi două persoane apărură în uşă spunând aceleaşi patru cuvinte: ,,Acelea sunt locurile noastre!” M-am ridicat pe un genunchi şi m-am holbat la ei, gândind: ,,Nu poţi discuta cu aceşti oameni.” În timp ce mă uitam la ei, o observai pe soţia mea că se sculase şi ea. M-am întors spre ea, faţa ei era foarte aproape de mine, foarte aproape, avea nişte ochi ca de şarpe şi o privire care spunea: ,,Nu plecăm!” M-am uitat la ea şi apoi la oamenii care stăteau în uşă şi m-am întrebat: ,,Cum se face de intrăm în astfel de situaţii?”
Dumnezeu trimite ajutor de unde nu te aştepţi.
Cuplul care ne scosese din compartiment mai devreme în acea noapte părea că nu dormise deloc. Erau tot la fel îmbrăcaţi şi veniră la noi să întrebe ce doreau nou-veniţii. Nu ştiu în ce ţară ne aflam, dar ambele cupluri ştiau puţină engleză şi ea deveni limba conversaţiei noastre. Doamna care ne sculase mai devreme începu să ridice glasul la ei; se pricepea bine la asta! ,,Avem aici o familie foarte drăguţă,” referindu-se la noi. ,,Cum, nu vedeţi că au şase copii mici?” Doar ea vorbi; soţul ei şi cu mine doar aprobam printr-o mişcare continuă cu capul. Apoi zise: ,,Sigur aţi fi putut găsi alte locuri să staţi?” şi adăugă: ,,Ce fel de oameni sunteţi?” Era minunată! Şi noul cuplu plecă! Apoi doamna se întoarse către mine şi spuse exact aceleaşi cuvinte pe care i le spusesem eu: ,,Suntem la uşa alăturată, dacă aveţi nevoie de ceva, doar ciocăniţi la uşă şi vom veni imediat să vă ajutăm.” I-am răspuns: ,,Ok.” În ziua următoare, în timp ce vecinii îşi împărţiră prânzul cu noi, ni i-am făcut prieteni. Nu e Cuvântul lui Dumnezeu puternic? Dacă nu ascultam de acel verset, aş fi fost în continuare supărat pe ea, dar în schimb, aveam o bucurie acum.
După ceva vreme trenul intră în Viena, Austria. Am lăsat pe Nancy şi pe copii în tren şi m-am dus să găsesc ceva pentru sendvişuri. Ştiam că nu am mult timp până ce trenul urma să plece şi planificasem să mă întorc la timp, dar când m-am întors, trenul plecase! Credeam că am încurcat linia. M-am uitat în jur, dar degeaba. Eram în panică! ,,Unde va merge familia mea? Până la capăt la Budapesta sau se vor da jos la următoarea staţie ca să mă aştepte?” Îmi imaginam atunci ce trecea prin mintea soţiei mele în timp ce trenul ieşea din gară, fără mine.
Din fericire, când am arătat biletele unui conductor, el mişcă din mâini şi-mi făcu semn să-l urmez. Trenul nostru fusese mutat pe o altă linie pentru a se lega de o altă locomotivă. M-am bucurat să văd din nou trenul meu! Odată ajuns în tren eu şi Nancy am căzut de acord că e mai bine să nu mă mai dau jos din tren până nu ajungem la Budapesta, adică în acea seară şi dacă mai aveam nevoie de hrană, să cumpărăm doar chipsuri şi sucuri din tren.
În acea zi, pentru prima dată începu să-mi placă călătoria. Aveam destulă mâncare şi nu trebuia să mă mai dau jos din tren până seara. Totul arăta curat şi aranjat în oraşele prin care treceam. Casele erau frumoase, vedeam flori bine aranjate pe rânduri şi mi-aduc aminte că am văzut o pereche de oameni avuţi care îşi călăreau caii.
Nu vreau să jignesc oamenii din Europa de Est, dar atunci, în 1991, să încerci să compari Estul cu Vestul, ar fi fost ca şi când ai fi încercat să compari noaptea cu ziua. Am traversat în Ungaria şi diferenţele s-au făcut imediat vizibile. Toate clădirile erau prăpădite şi afişele stradale şi oraşele arătau de parcă nu mai fuseseră vopsite de la al doilea război mondial. Indicatoarele erau aşa de murdare că de-abia le puteai citi, iar casele neatrăgătoare erau vopsite cu o culoare maro-gălbui. Nu vă supăraţi, astăzi este diferit, dar atunci întreaga ţară arăta sumbru.
Când am intrat în Budapesta în acea seară, gara era cenuşie şi murdară. A trebuit să dau jos bagajele şi să găsesc o cameră la hotel, unde să stăm pentru trei nopţi. Chiar dacă astăzi este diferit, atunci a trebuit să obţinem vize pentru a intra în Romania şi a trebuit să aşteptăm până luni ca Ambasada României să se deschidă, altfel călătoria ar fi fost mai scurtă cu două zile. Deja trecuseră trei zile şi jumătate de când ne urcaserăm în primul tren în Portugalia, fără a mai menţiona zborurile cu avionul din SeaTac Airport, statul Washington şi apoi de pe aeroportul Kennedy din New York. Cu toţii eram obosiţi şi sătui de călătorie, dar atunci am început să mă rog Domnului să ,,ne ducă în Romania.”
Am intrat cu toţii în două taxiuri în căutarea unui loc unde să stăm peste noapte în Budapesta. Primul loc unde am ajuns, despre care taximetristul ne spusese că este un loc bun, s-a dovedit a nu fi atât de bun precum ni se spusese. Am dorit o cameră şi hotelierul mi-a cerut ,,250 de dolari pe noapte!”
,,Cred că undeva este o greşeală; nu avem nevoie de un apartament, ci doar de o cameră.”
,,Este o cameră,” replică el.
,,O cameră?”
,,Da, o cameră, un pat, o noapte,” mi-a răspuns. M-am întors fără să spun nimic şi am plecat!
Când am ieşit, am fost frapat de faptul că pe ambele părţi ale străzii, cât vedeai cu ochii, maşinile erau parcate fără spaţii libere între ele, şi ambele noastre taxiuri dublau alte maşini parcate. Taximetristul mi-a explicat că cele mai multe maşini erau din România, datorită oamenilor care părăseau România pentru a merge în Vest şi de aceea toate camerele ieftine fuseseră luate. Ne-a dus apoi la un complex de apartamente foarte vechi şi prăpădite. Nu avea alee de acces, doar noroi. Ne-a spus că are un prieten acolo, care câteodată îşi închiriază apartamentul. Holul care ducea la apartament era slab luminat şi începusem să mă întreb dacă nu cumva făcusem o greşeală. Am o ,,bună imaginaţie” şi mă întrebam dacă nu cumva urmează să fiu lovit în cap. Prietenul lui nu era acasă, aşa că m-am bucurat că scap de acolo.
Când ne-am întors la taxi, Nancy îmi spuse: ,,Trebuie să facem ceva.” Familia mea era înghesuită în aceste două taxiuri, având bagajele sus pe portbagaj, în spate în portbagaj şi pe canapele. Din nou m-am rugat: ,,Doamne, du-ne în Romania ” şi i-am spus soţiei mele: ,,Da, vom face ceva.” L-am întrebat pe şofer dacă ştia ceva mai bun, şi mi-a zis: ,,Vrei să încerci un service hotel?” N-am ştiut despre ce vorbea, dar cu aparatele de taxat pornite pe ambele maşini, am zis: ,,Da, sigur, să încercăm.” Am oprit într-o curbă bine luminată, lângă centrul oraşului. Pe acolo ieşeau pe stradă oameni cu albume foto, pline de poze cu camerele lor de închiriat. I-am zis taximetristului: ,,Nu arată a camere de hotel.” ,,Nu sunt,” zise el. Mi-a explicat că oamenii care închiriau camere în casele lor aduceau poze cu ei la această agenţie şi agenţia închiria camerele pentru ei. Am sfârşit prin a închiria o cameră în casa cuiva pentru o sută de dolari pe noapte. Acolo petrecurăm următoarele trei zile, cu proprietarul care dormea în bucătărie. Lucrul acesta pentru noi era ceva total diferit, dar se pare că a funcţionat, în plus, nu aveam altă alternativă.
Luni dimineaţă ne-am primit vizele de la Ambasada României. Când eram în SUA, scrisesem unui român să ne pregătească un apartament într-un oraş numit Oradea, care era chiar după graniţa cu România. După patru încercări de la un telefon public din Budapesta, am reuşit să intru în legătură cu el şi să-i spun că suntem pe drum. După ce mi-am luat biletele de la gară, în mintea mea ziceam: ,,Aceasta va fi ultima noastră schimbare de tren.”
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc despre Ungaria este un McDonald’s care se găsea în această gară întunecoasă şi murdară. Acest McDonald's, cu toate culorile lui vii, părea aşa de nelalocul lui aici. Familia mea însă se afla în ,,siguranţă” în tren, aşa că m-am gândit să merg să cumpăr ceva foarte cunoscut mie: Big Mac şi Coca Cola. În acele momente gândeam: ,,Am reuşit.” Şi: ,,nu va mai trebui să fac asta din nou.” Aşteptasem doisprezece ani după ce absolvisem colegiul Biblic, ca să ajung la Locul Misiunii.
Ne aflam la două ore distanţă de Budapesta, în ceea ce credeam eu că este ultima călătorie cu trenul. Apoi, deodată, trenul opri undeva în necunoscut. Gara era mică şi nu vedeam niciun oraş; nici măcar case nu erau acolo. Difuzoarele din gară începură să strige ceva în maghiară, în mod normal nu mi-ar fi păsat. Aveam bilete, eram în trenul cel bun şi el urma să ne ducă pe toţi direct în România, dar se părea că toţi se dădeau jos din tren. I-am spus soţiei că verificasem vagonul din faţă şi pe cel din spate şi erau goale, mai puţin al nostru. Călătoria cu trenul trebuia să fie de aproximativ cinci ore, aşa că ştiam că nu suntem încă în România. Le-am spus ceea ce părea evident: ,,Cred că suntem singuri în tren.” Soţia mea trase perdeaua, se uită afară şi zise: ,,Nu văd cum; nu este nimeni pe aici. Este doar un câmp agricol.” Asta până când cineva în uniformă, care părea că este cineva cu autoritate în tren, a bătut la geamul dinspre culoar al compartimentului nostru. Am mers până la geam şi l-am deschis. El ştia două cuvinte în engleză: ,,Voi, afară!” I-am arătat biletele şi i-am spus că mergem în România şi că ,,ştiam” că acesta este trenul corect. Sunt sigur că a înţeles despre bilete, dar mă îndoiesc că m-a înţeles în întregime şi doar mi-a răspuns: “Voi, afară!” Am încercat să-i explic din nou, dar el a strigat şi mai tare: ,,Afară, voi!” Nu doream să ne dăm jos; ce era să fac cu familia şi cu bagajele, în mijlocul pustiului? El râse şi apoi se duse să aducă un hamal, care intră înăuntru. A deschis geamul şi a început să arunce bagajele pe fereastră până la următoarea linie de tren! Aşa că a trebuit să ne dăm jos din tren.
Imaginaţi-vă: Ne aflam pe linia de tren a unei gări antice, cu bagaje, şase copii şi difuzoare care încă urlau. Simţeam că mă pregătesc să merg într-un lagăr de concentrare. Fiica mea, Bethe, care avea cam şapte ani şi ducea în mână un iepure uriaş din pluş, pe care-l luase din SUA, veni la mine cu o privire îngrijorată şi mă trase de pantaloni spunând: ,,Tati, ce facem aici?” ,,Nu ştiu,” i-am răspuns. Nu mă aflam într-o poziţie de tătic prea bună, în care se presupune că ai toate răspunsurile. Nu a trebuit să aşteptăm prea mult.
Omul care ne aruncase bagajele pe fereastră veni cu un cărucior şi încărcă valizele şi apoi puse copiii deasupra, făcându-ne semn cu mâna să-l urmăm. Ne conduse în spatele staţiei de tren, unde aşteptau şase autobuze albastre. Toţi erau supăraţi pe noi, pentru că trebuiseră să ne aştepte pe noi, dar de unde să fi ştiut noi, dacă nu înţeleseserăm nimic din ce spuneau difuzoarele din gară. Ne-au încărcat bagajele în ultimul autobuz. Nancy stătea în faţă cu Caleb, bebeluşul nostru, care plângea, iar eu stăteam lângă uşa din spate cu toate bagajele sprijinite de faţa mea. Copiii noştri erau plasaţi în diferite locuri sau pe bagajele de pe culoar.
Câteodată în această călătorie, şi mai ales acum, i-am observat pe copiii mei uitându-se la noi cu o expresie a feţei care spunea: ,,E bine în felul acesta? Va fi totul bine?” Bineînţeles, ca părinte nu laşi să se vadă nicio preocupare pe care ai putea să o ai, ci afişezi cea mai bună privire. Eu însumi mă aflam într-o poziţie proastă în acest autobuz, deoarece dacă uşa unde stăteam s-ar fi deschis, atunci toate bagajele noastre ar fi căzut şi eu aş fi fost aruncat în mijlocul străzii. Toate autobuzele merseră cam şaisprezece kilometri până la o altă gară şi toţi coborâră. Când se deschiseră uşile în spate, eu şi o parte din bagaje am căzut. Nici azi nu ştiu de ce am luat acele autobuze. Poate că aveau loc ceva reparaţii la linia de tren, dar chiar nu ştiu.
Acest al doilea tren în care ne-am urcat era mult mai mic şi mai vechi, arăta ca un tren din timpul războiului, aşa că ne aşteptam că va fi aglomerat. I-am spus soţiei să urce în vagonul din spate şi să caute locuri pentru copii, în timp ce eu şi Benjamin mutam bagajele în tren. Nancy găsi un compartiment, unde ea şi ceilalţi cinci copii ai noştri puteau şedea împreună cu alte două familii; a fost foarte mare înghesuială, ca să nu spun mai mult şi iar nu aveam loc pentru bagaje. Eu şi Benjamin am stat la celălalt capăt al vagonului cu bagajele pe jos, pe culoar. Culoarele din trenuri sunt foarte înguste. Acest culoar era plin de oameni şi pentru că toate locurile pe scaune erau ocupate, asta însemna că oamenii stăteau pe bagajele noastre! Am scrâşnit din dinţi şi am rugat pe Domnul încă odată: ,,Du-ne în România.”
Tot restul călătoriei am stat şi am privit cum oamenii ne loveau bagajele. Când, în final, am ajuns la graniţă, trenul făcu o oprire înceată şi lungă şi simţirăm fiecare vagon care lovea vagonul din faţa lui: bang, bang, bang, bang, de vreo zece ori. I-am întrebat pe vreo câţiva oameni, care şedeau pe bagajele noastre, dacă aceasta era graniţa cu România şi: ,,Suntem aproape de România?” Un bărbat de lîngă noi dădu afirmativ din cap şi arătă către partea dinainte a trenului spunând: ,,România, România.” M-am uitat pe fereastră în direcţia indicată de el. Nu mai fusesem în Europa de Est până atunci, cu atât mai puţin în România, dar la aproximativ un kilometru distanţă, se afla ţara în care visasem că voi ajunge. Primul meu gând fu acesta: ,,Nu e diferită de Ungaria.”
Am observat şi o mulţime de militari la gară, care păreau că sunt de serviciu acolo. Am trecut frontiera cu România pe 6 Mai 1991, cam la un an şi patru luni de la revoluţie. În timpul revoluţiei lor, mulţi oameni au murit, ei făcuseră tot posibilul pentru a face tranziţia la o economie buna. Sunt uimit cât de mult s-a transformat ţara în ultimii douăzeci de ani; acum acolo sunt magazine mari şi poţi cumpăra orice vrei; de asemenea, România a devenit membră NATO şi a intrat în Uniunea Europeană. Dar în 1991, luna mai, America era ca Disneyland în comparaţie cu Europa de Est.
După ce aşteptarăm ceva timp în tren, trei soldaţi tineri cu pistoale mitralieră se urcară în tren. Acestea nu erau aşezate pe umăr la spate, ci în mâinile lor. Unul dintre ei a strigat: ,,Pasaporte, pasaporte”. Am putut să-mi dau seama ce voia, aşa că i-am dat paşapoartele. El se holbă la mine şi spuse: ,,Opt Pasaporte?” Îşi puse apoi pistolul mitralieră sub braţ şi îmi arătă opt degete. Dădui afirmativ din cap, şi în cele din urmă înţelese că restul familiei mele era într-un compartiment în faţă. Apoi se întoarse şi se dădu jos din tren cu paşapoartele noastre. Fusesem învăţat să nu las pe nimeni să plece cu paşaportul meu, deoarece el era singura dovadă acceptabilă a identităţii tale. Aşa că l-am urmat afară din tren încercând să iau paşapoartele înapoi. Doi alţi soldaţi veniră şi mă împinseră înapoi. Nu te poţi certa cu oameni care au pistoale mitralieră în mâini! Cred că aveam o privire înspăimântată pe faţă, după cum spuse un soldat: ,,OK, OK, no worry.” M-am întors înapoi în tren gândind: ,,Au paşaportul meu şi dacă trenul pleacă, m-am dus.”
După vreo zece minute, un vameş în uniformă veni şi-mi zise ceva în româneşte. Am ridicat din umeri şi am zis: ,,I don’t understand.” Spre surprinderea mea el începu să vorbească într-o engleză stricată.
,,Sunt bagajele voastre?” şi arătă spre bagajele care erau pe jos, pe culoar.
,,Păi, da, sunt,” zisei, şi adăugai: ,,Îmi pare rău, dar nu am avut loc unde să le pun.”
,,Unde sunt actele?”
,,Pentru ce?” îi răspunsei.
,,Pentru bagajele voastre. Arată-mi hârtiile pentru bagaje!”
I-am răspuns că trecusreăm prin câteva ţări şi nimeni nu ne întrebase de nicio hârtie până atunci. Se pare că aceste hârtii trebuiau să conţină liste cu lucrurile care se găseau în fiecare geantă. Era vameş şi treaba lui era să inspecteze lucrurile care intrau în ţară. ,,Nu aveţi hârtii, atunci deschideţi bagajele,” zise el. A dat la o parte oamenii de lângă bagajele noastre şi a început să le deschidă; unele bagaje erau doar cutii din carton cu bandă adezivă pe ele, aşa că el folosi un cuţit ca să taie scotch-ul.
Apoi ceva, ce n-am să uit toată viaţa, s-a întâmplat. Una din cutiile de carton era plină de Nou Testamente în română şi conţinea şi Biblia mea în engleză şi una în rusă, pe care o primisem de la cineva din Ungaria, care îmi spusese să o dau ruşilor care vin să vândă la piaţă în România. Acest vameş dorea să ştie un lucru: ,,De ce ai Biblii?” Ştiam că fusese ilegal să introduci biblii înainte de 1990, dar după revoluţia română mi se spusese că nu mai era nicio problemă. Nu puteam înţelege care e problema, dar el nu voia să mă lase să trec. Începu să spnă tot felul de întrebări: ,,De ce ai Biblii? O să le vinzi? De ce ai venit în ţara noastră? Cât timp vei sta? Ce vei face aici?” Avea multe întrebări.
,,Nu intenţionez să le vând.” Am zis.
,,De ce le ai?”
,,Vreau doar să le dau oamenilor.”
Mi-era teamă să-i spun că sunt un predicator Baptist şi că venisem să încep biserici. Dacă nu-i plăceau Bibliile, sigur nu-i plăcea faptul că sunt misionar. Acest om se părea că are autoritatea nu numai să ţină trenul pe loc, dar şi să lase să intre în România pe cine şi ce vrea el (sau să rămână la graniţă). Apoi în mod surprinzător, întrebă,
,,Tu, român?”
,, Român? Nu, sunt american.”
,,Tu nu eşti român?” zise vameşul.
Am dat negativ din cap şi am zis: ,, Nu, sunt american.”
,,Tu, american?”
,,Da,” am zis.
,,Cetăţean american?” întrebă.
,,Da, sunt cetăţean american.”
,,Nu!” zise el, şi începu să caute prin cutia cu Biblii.
M-am holbat la el puţin, şi apoi i-am spus în engleză: ,,Ce vrei să spui cu ‘Nu’?”
“Nu! Tu nu eşti cetăţean american!”
Eu i-am răspuns: ,,Ce-i asta, o glumă?”
Apoi găsi Biblia pe care o aveam în rusă. ,,Aceasta e o Biblie în rusă,” spuse el şi părea aşa de mândru de descoperirea lui. ,,De ce ai o Biblie în rusă?”
,,Doar o dau cuiva,” am spus.
Se uită preţ de câteva secunde la paginile ei şi întrebă: ,,Tu, rus?”
Am zis: ,,Nu!” şi am întins mâna să iau paşaportul pentru a dovedi cine sunt, dar nu mai era la locul lui, pentru că-l luase mai devreme. Gândeam atunci: ,,Ce încearcă să facă aici?” Am ridicat mâna ca şi când doream să fac un jurământ, şi am zis: ,,Sunt cetăţean american!” Acum mi se pare nostim, dar atunci nu.
,,Tu american?”
,,Da, american!” am răspuns.
,,Tu, cetăţean american?”
,,Da, ai înţeles corect, cetăţean american!”
,,Nu,” zise el.
,,Nu, ce?” am răspuns automat.
,,Nu, tu nu cetăţean american!”
Eram în totalitate bulversat. M-am holbat la el pentru un moment şi apoi i-am zis: ,,Ok, nu sunt american, nu sunt rus şi nu sunt român, atunci ce sunt?”
Se întinse după Biblia mea în engleză care era şi ea în cutia de carton şi zise:,,Citeşte asta.” Credeam că vrea să vadă dacă ştiu să citesc în engleză ca să dovedesc că sunt american. Am început să citesc primul verset pe care l-am văzut, dar m-a oprit şi a zis: ,,Nu, citeşte asta.” Mi-a arătat Efeseni 2:19, versetul care vorbeşte despre Creştini ca fiind cetăţeni ai cerului. M-a oprit în acest moment şi a zis: ,,Tu eşti creştin şi creştinii sunt cetăţeni ai cerului.” M-am uitat lung la el şi am zis: ,,Da”, întrebându-mă unde voia să ajungă. Se părea că mă ajutase să citesc chiar acest verset, din Cuvântul lui Dumnezeu, de care aveam nevoie, deoarece aveam un gând nebun în minte, că s-ar putea să merg la închisoare. Apoi se uită în stânga şi în dreapta, şi zise: ,,Şi eu sunt creştin şi, de asemenea, cetăţean al cerului.” Îmi prinse mâna apoi şi mi-o scutură şi zise: ,,Sunt aşa de bucuros că ai venit în ţara noastră!”
Aveam sentimente confuze în acele momente. Era Creştin şi deci nu aveam necazuri, dar el mă cam speriase şi tot ce-am putut face a fost să râd forţat. Mi-a spus că înainte de revoluţie lăsa Biblii să intre în România. Mi-a spus cum un om scrisese o carte despre el spunând că: ,,Dumnezeu a orbit un vameş.” Zicea că atunci când deschidea genţi înainte de revoluţie şi vedea Biblii, le închidea repede la loc şi nu spunea nimic. Apoi adăugă: ,,Dumnezeu nu m-a orbit; El pur şi simplu m-a pus acolo, ca să aducă Biblii în ţară.”
M-am bucurat că totul se sfârşise, bagajele noastre fuseseră inspectate şi se părea că totul era de partea noastră, pentru ca noi să mergem în România. Trecură câteva minute şi soldaţii se întoarseră cu paşapoartele noastre; după cum înţelesesem, ei doar le înregistraseră la graniţă. Trenul începu să se mişte din nou, şi trecurăm în România. Mă simţeam uşurat să las totul în spate şi să ştiu că urmează să cobor în primul oraş. După ce trenul a oprit pentru ultima dată în călătoria noastră chinuită de şapte zile, mi-am dat seama că Domnul îmi răspunsese la rugăciunea mea: ,,Du-mă în România.” Aşa după cum planificasem în SUA, un om pe nume Radu ne-a aşteptat în gară. Îl cunoşteam doar din corespondenţă şi prin acel telefon pe care îl dădusem din Budapesta. Ne-a fost de mare ajutor; el a închiriat două taxiuri pentru a duce toate lucrurile noastre şi pe noi la un apartament, unde frigiderul era plin cu mâncare, ceea ce era greu de realizat în acea vreme. Atunci am gustat pentru prima dată pâine românească, care este mai bună decât cea americană. Radu nu a stat mult cu noi, dar mi-a zis: ,,Sigur sunteţi obosiţi,” apoi îmi dădu cheia de la apartament şi plecă.
Mai era în jur de o oră până se întuneca, aşa că am ieşit afară să mă uit în jur. Era o lume nouă pentru mine. Era normal să vezi pe marginea străzii turme de oi sau câte două vaci şi mai mulţi oameni mergând pe jos, deoarece în acele zile doar puţini oameni aveau maşini, în plus, unii călătoreau în căruţe trase de cai. Pentru mine, toate acestea erau noi, privelişti noi, sunete noi, şi puţină frică. Spun frică, deoarece nu ştiam la ce să mă aştept – cum urma să fim primiţi noi ca străini? Din fericire, românii sunt un popor foarte ospitalier şi nu trebuia să mă îngrijorez.
Eram toţi obosiţi, aşa că, după ce am mîncat, ne-am dus cu toţii devreme la culcare. Cei doi băieţi dormiră în sufragerie, cele trei fete într-un dormitor, bebeluşul nostru într-un pătuţ improvizat, iar soţia mea şi cu mine în celălalt dormitor. Toţi se duseră la culcare, cu excepţia mea; nu mi-era somn. Eu doar m-am întins în pat, uitându-mă lung în întunericul camerei. După un timp, m-am ridicat şi am mers în sufragerie, acolo era o luminiţă care strălucea din bucătărie, şi gândeam aşa: ,,Mă voi ruga încă odată şi voi mulţumi lui Dumnezeu că ne-a adus aici.” Am îngenunchiat pe duşumeaua sufrageriei, şi m-am rugat ceva atunci ce nu mă mai rugasem niciodată. De fapt, nici prin gând nu-mi trecuse vreodată să mă rog aşa, dar m-am rugat: ,,Doamne, fă ca toţi copiii mei să fie misionari, te rog.” Mă gândeam: ,,De ce m-am rugat aşa?” În special, după tot ce întâmpinasem, doream eu pentru copiii mei să treacă prin astfel de situaţii, când aveau să fie adulţi? Singurul lucru pe care vi-l pot spune este că aveam o anumită bucurie şi mulţumire în inimă şi presupun că doream ca ei să aibă aceleaşi sentimente ca şi mine. O bucurie ca aceea vine doar de la Domnul, nu dintr-o viaţă (sau călătorie cu trenul) fără probleme, nu din geografie (să fii în ţara ta cu prietenii şi rudele), nu de la hârtia cu cerneală pe ea (banii), ci prin punerea în practică a voii lui Dumnezeu. Aşa este mai bine decât să stai pe un scaun la bar şi să aştepţi să mori.
De G. M. Matheny
Slujesc ca misionar la Buşteni = http://www.bustenibaptistindependent.com/
Copyrighted ©